Mă certa un prieten, nu demult: “Voi, la televizor, vorbiţi numai de vedete. M-am săturat de ăştia cu bani, de ăştia cu putere, de aştia faimoşi. Când o să vorbiţi şi voi despre lumea reală, despre oamenii obişnuiţi?”.

Nu am înţeles ce vroia. Am încercat să-i explic că oamenii “obişnuiţi” nu vor să vadă la televizor oameni “obişnuiţi”. Ei vor, spuneam, repere, modele, “arhitecţi ai schimbării”. Celebrităţi care concentrează în faptele şi declaraţiile lor, până la urmă în vieţile lor expuse zilnic în presă, ideile dominante ale societăţii. Vorbim despre Bianca Drăguşanu (sau Becali sau Prigoană) pentru că e un prototip pentru mii de români, un exemplu de reuşită. Sunt figuri discutabile, pentru că depăşesc=încalcă limite (morale, sociale, psihologice, biologice…) percepute ca reale şi problematice pentru milioane de români. Urmărim ieşirile publice ale lui Cărtărescu pentru că aşteptăm de la cel mai de succes scriitor român al epocii noastre revelaţii de dincolo de literatură, de la sursa magică a literaturii. Îi vânăm pe Patriciu sau Ţiriac pentru cioburi fermecate din perspectiva unor oameni care văd lumea de la înălţimea unor averi inconceptibile pentru cei mai mulţi dintre noi. Ne punem în pielea lor şi ne clarificăm propriile idei despre etică, valoare socială, compromis, sacrificiu etc. Gândurile şi emoţiile noastre sunt obiectivate social în aceste personaje. Pentru că nu “televiziunea îi face ce sunt”, ci telespectatorii.

Ei sunt cei puternici, în termeni financiari, politici sau simbolici. Despre ei vorbim şi lucrurile nu pot sta altfel, spuneam. Fără să conving.

O lectură recentă mi-a atras însă atenţia asupra celor trei dimensiuni ale puterii:

1. deschisă: “A are putere asupra lui B în măsura în care îl poate aduce pe B în postura să facă ceva ce altminteri B nu ar face” [forţă]

2. monopolistă: “puterea se exercită nu numai as