Ingo Schulze (n. 1962, Dresda, RDG) a debutat în 1995, cu volumul de proză scurtă 33 de clipe de fericire (apărut şi în limba română, în traducerea lui Mircea Dragoman, Editura Paralela 45, 2006), inspirat de o şedere de şase luni a autorului la Sankt Petersburg. A doua sa carte, Simple Storys, apărută în 1998, romanul său despre provincia estgermană, a fost catalogat de critica literară drept «mult-aşteptatul roman al unificării». Cartea a primit „Premiul pentru literatură al oraşului Berlin” şi „Medalia Johanes Bobrowski”. În acelaşi an, revista „The New Yorker” l-a inclus pe Schulze pe lista „celor mai buni şase tineri romancieri europeni”, iar săptămânalul londonez „The Observer” l-a desemnat între „cei 21 de autori de care trebuie să se ţină cont în secolul XXI”.
Proza lui Ingo Schulze închipuie un univers caracterizat de o succesiune de fracturi în plan comportamental şi temperamental. Schulze păşeşte pe o punte tot mai solidă în drumul său spre o cultură a deschiderii, având „rucsacul” plin cu trăiri şi credinţe, mărturii ale Estului, scuturat de ideologii şi de doctrine toxice. Schulze este membru al Academiei Germane pentru Limbă şi Literatură şi, prin cărţile sale traduse în 27 de limbi, unul dintre cei mai activi ambasadori ai culturii germane.
La Editura Minerva a mai apărut, din opera lui Ingo Schulze, Celularul, trad. Irina Nisipeanu şi Alexandru Al. Şahighian, 2009.
Capitolul 2 – Bani noi
Connie Schubert îşi aminteşte de o întâmplare de demult: un bărbat vine în oraş, se lansează în afaceri, seduce o fată şi dispare. Ochii albaştri şi previziunea.
Harry Nelson veni în mai ’90, din Frankfurt la Altenburg, la o săptămână după ce împlinisem 19 ani. Îl interesau casele, dar mai ales terenurile pentru construcţii înşirate de-a lungul şoselei ce ducea spre oraş. Era vorba, fireşte, de benzinări
