În genere, criticii sunt oameni şterşi, fără imboldul vital al strălucirii sociale. Cauza nu stă într-o lacună temperamentală, ci într-o obiş- nuinţă profesională cu efect deformator. Cînd citeşti întruna cărţi spre a scrie despre ele, imboldul de a ieşi în lume scade. De aceea, la prima vedere, excesul livresc duce la atrofie biografică. Cine citeşte mult trăieşte puţin. Sau, mai precis: trăieşte mai mult în imaginaţie şi mai puţin în biografie. Numai că filtrul livresc pe care criticul îl pune între el şi realitate nu are atît darul de a sărăci viaţa, cît pe acela de a-i amplifica impresiile.

E una din virtuţile culturii aceea de a-ţi da un organ fin al degustării vieţii. E ca şi cum o cutie de rezonanţă s-ar lega de firul biografiei, sporind semnificaţia unor întîmplări care, lăsate singure în goliciunea lor, ar fi fade, anodine şi sterpe. De aceea, viaţa n-o simte decît acela care o poate rafina, şi cum rafinarea nu poate veni decît pe cale culturală, memoria literară devine o facultate născătoare de distincţii subtile. Prin urmare, nu ce trăieşti contează, ci cîte nuanţe poţi desprinde din ceea ce ai trăit.

Nicolae Manolescu se poate considera o natură privilegiată. A fost anume înzestrat pentru degustarea vieţii prin papile livreşti: cu o inteligenţă sofisticată şi cu o memorie de amănunţime arhivistică, criticul şi-a trăit viaţa cu ochii lipiţi de cărţi, de unde şi filtrul fin prin care o poate judeca.

Din acest motiv, în cazul său a schiţa o biografie nudă devine o imposibilitate, nici un act al vieţii nefiind trăit direct, ci fiind mereu împletit cu o tentă literară: cutare întîmplare îi trezeşte în minte un episod romanesc sau cutare persoană îl duce cu gîndul la un paragraf dintr-un autor celebru. Această oscilare necontenită între detaliile biografiei şi memoria cărturarului naşte un periplu evocator în care separ