Între cărţile Ilenei Mălăncioiu, Sora mea de dincolo are un loc liminal. Provocat de o tragedie biografică – moartea surorii mai mici, la doar 33 de ani –, volumul apărut în 1980 şi reeditat recent a părut multora o formă (atipică pentru poetă) de recurs la real şi biografic. Chiar Ileana Mălăncioiu spunea, în convorbirile cu Daniel Cristea-Enache din Recursul la memorie, că este un volum „scris simplu şi direct, făcînd abstracţie de tot ce ştiam despre poezie“. Şi totuşi, în simplitatea sa terapeutică, de kaddish liminal, Sora mea de dincolo instituie definitiv, în poezia sa şi în istoria poeziei româneşti postbelice, o formă de cunoaştere directă a limitei, o experienţă nemijlocită, în propria carne, a acelui „dincolo“, o frecventare a infrecventabilului. Deloc întîmplător, un poet de o factură atît de diferită de cea a Ilenei Mălăncioiu cum e M. Ivănescu a scris de mai multe ori despre această carte, iar lui Noica, în ciuda condescendenţei sale pentru literatură, i s-a părut „o carte adevărată“. Desigur, nu întîmplător această carte de răscruce, ale cărei ecouri pot fi descoperite în toate celelalte cărţi ale poetei, este reeditată acum, în plin biografism autoficţionar, într-o perioadă literară mai dedicată realului, adevărului faptelor decît anii ’80. Sora mea de dincolo atinge – într-adevăr, de dincolo de poezie, dar prin esenţializare ritmică şi imaginară – un loc al omenescului care este abia în al doilea rînd cel al suferinţei personale, al împărtăşirii unei experienţe proprii de o sfîşietoare intensitate.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăPunctul nodal, ganglionul nervos atins în cititor cu o ansă poetică foarte fină este aici o experienţă a numinosului, o presimţire senzorială a misterului de după moarte. Poezia de o „sacerdotală gravitate“ (pe care o descoperea Lucian Raicu în Linia vieţii,