Considerat primul nostru romancier cu operă amplă şi bine articulată, Duiliu Zamfirescu ne apare astăzi drept un autor mai degrabă modest, fără suflu, supralicitat în timpul vieţii, ca şi în posteritatea imediată. La el onorurile culturale şi succesele sociale au împins în prim plan o operă mediană, exaltată însă de critică în lipsă de altceva. Rămîne autorul junimist prin excelenţă şi discipolul maiorescian prin vocaţie.

Unica sa reuşită culturală este de natură lingvistică: a scris o limbă clară, nuanţată, a dozat atent neologismele indispensabile, arhaismele, regionalismele şi termenii populari – supunîndu-se regulii formulate de Maiorescu şi devenite cu timpul o regulă a Junimii în ansamblul ei. Frazarea atentă şi buna-cuviinţă lexicală se degajă din orice scriere a autorului; înainte de a afla ce vrea Zamfirescu să spună, rămîi plăcut impresionat de modul în care o spune; limba română literară, în varianta ei medie, a ajuns o dată cu el la echilibru.

Junimist rămîne Duiliu Zamfirescu şi pentru că întreaga sa carieră literară a reprezentat o luptă continuă cu romantismul de tinereţe, pe care n-a reuşit niciodată să-l elimine: un romantism rezidual pîndeşte îndărătul celor mai reuşite bucăţi scrise de el, în versuri sau în proză.

Fără să fi fost înzestrat cu talent literar notabil, Zamfirescu a încercat să suplinească lipsa de talent prin stăruinţă, savoir faire social şi abilitate mondenă. Puţinul la care a ajuns l-a obţinut prin efort continuu, printr-o voinţă ieşită din comun; e victoria muncii modeste asupra naturii care, în cazul său, s-a arătat mai degrabă parcimonioasă cu înzestrarea nativă. Dacă îl judecăm după modul în care s-a impus pînă la urmă contemporanilor, marea experienţă existenţială a vieţii lui a fost încununată de succes; a reuşit să răzbată acolo unde nimeni, probabil nici el însuşi, nu crezuse că ar f