Are oare vreo importanță unde sau când, în ce împrejurări sau stare sufletească am citit prima carte? Sau cum am recitit-o, dacă am uitat-o sau dacă a trecut destul timp de la lectura anterioară ca să ne producă o cu totul altă impresie? Are, probabil, importanță, dacă împrejurările cu pricina au contribuit cu ceva la înțelegerea cărții, furnizându-ne, de exemplu, un context, personal, istoric sau literar, care să ne fi marcat în vreun fel lectura. Întrebarea de mai sus mi-am pus-o prima oară tocmai într-o astfel de împrejurare neobișnuită. Absolut întâmplător mi-a căzut în mână o carte despre care nu auzisem, cum nu auzisem nici de numele autorului ei. Dacă țin bine minte, am cumpărat traducerea fiindcă apăruse în seria de Romane ale secolului XX inițiată de Romul Munteanu la Editura Univers la începutul anilor 70 și pe care o urmăream. E vorba de romanul lui Elias Canetti Autodafé, titlu tradus în românește rin Orbirea. Abia mai târziu am aflat că autorul își publicase romanul în 1936, bucurându-se de prețuirea contemporanilor, dar uitat apoi, poate și din cauza războiului, care pusese capăt unei lumi, spre a fi redescoperit în Occident peste două decenii. Spre lauda editorului nostru, versiunea românească a venit cam tot atunci, într-un moment de sincronizare cu Europa de care puțini își mai aduc aminte, și înainte ca Elias Canetti să primească, în 1981, Premiul Nobel. După aceea, și alte cărți ale lui au fost traduse, unele, cum ar fi trilogia autobiografică, foarte prost, spre deosebire de Orbirea.
De ce n-am uitat prima lectură a romanului lui Elias Canetti? Fiindcă a fost singura dată în viața mea de cititor împătimit când, citind un roman de care nu aveam habar, am trăit sentimentul limpede că este o capodoperă. Nu e de mirare că acest lucru ni se întâmplă rar sau deloc. Operele literare nu duc o existență solitară. Ele aparțin unei literaturi, unei
