Am trecut într-o seară pe Calea Victoriei şi am văzut lume în faţa intrării de la Teatrul Act. Nu aveam mare lucru de făcut în seara aceea – sau, dimpotrivă, aveam mult prea multe şi vroiam să fug şi să scap – aşa că m-am oprit şi am întrebat ce se joacă. 9 grade la Paris. Nu-l văzusem. Biletele erau vîndute.

Toate. Am aşteptat pentru un scaun. L-am primit, am mulţumit şi am intrat. Mă interesau deopotrivă Alina Berzunţeanu, o actriţă care, nu ştiu de ce, a fost uitată şi joacă foarte puţin, şi regizorul Peter Kerek, căruia i-am văzut, tot la Act, spectacolul La ţară, bine lucrat cu actorii, bine construit în cheie minimalistă.

Cred că ideea spectacolului de acum, 9 grade la Paris, teoretic vorbind, are substanţă şi poate să fie captivantă narativ, estetic, ca îmbinare de mijloace şi tehnici. Teatrul şi filmul ar trebui să susţină, diferit, povestea unei femei – ca oricare, la urma urmelor – aflate într-un moment de decizie, un moment în care pare pregătită să-şi părăsească familia – soţul şi fiul – pentru o dragoste mare, cum se spune. Aflată nu oriunde, ci la Paris...

Am trăit toată seara, mai precis `n cele cincizeci şi şase de minute din viaţa protagonistei pînă se hotărăşte să închidă uşa casei şi să lase în urmă parte din ea şi din viaţa ei, un sentiment pus sub semnul paradoxului. Mi s-a părut că în acest experiment se caută simplitatea, că forţa este pusă pe seama actriţei Alina Berzunţeanu şi pe varietatea, pe culoarea celorlalte femei pe care le interpretează minunat – Bătrîna şi Prietena. Şi totuşi nu. Sub aparenţa sau, poate, chiar dorinţa unor lucruri esenţiale, simple, construcţia se complică, inutil, devine sofisticată fără să fie nevoie de asta. Textul – inspirat de o poveste adevărată, se spune în foaia program – nu este atît de elaborat, de articulat, ca să ducă şi să provoace mari subtilităţi şi dezvoltări c