…in postarea “…democratia sufletelor moarte” faceam, printre altele, urmatoarea observatie:
“Cativa dintre comentatorii de pe acest blog, oameni altminteri plini de buna-credinta, au refuzat sa faca publice – sub protectia anonimatului – abuzurile la care sunt martori; dar asta nu i-a impiedicat sa-i critice, pe buna dreptate, pe altii care si-au vandut sufletele.
Asta e semnul sigur de moarte a sufletului. Cand nu-si mai simte propria suferinta. E mort: nu mai simte nici durere, nici suferinta, nici intristare – pentru ce face el. Simte doar pentru ce fac altii.”
Cand scriam asta, aveam in minte cateva cazuri. Nu stiu cati dintre cei vizati au citit randurile de mai sus. Nu stiu cati s-au simtit vizati. Stiu, insa, ca de raspuns mi-a raspuns doar unul. E semn ca nu toate sufletele sunt moarte. Sufletele moarte nu mai reactioneaza. Nu mai au remuscaturi ale duhului launtric. Redau, cu permisiunea autorului, sa-i zicem Zavalita, mesajul primit.
Alin, sa nu crezi ca nu m-am gandit la postura in care ma aflu, imediat dupa ce am deschis gura pe topicul lui Rogozanu. Acuma, cred ca nu e cazul sa discutam daca mai am dreptul sa ii critic pe cei care fac ceea ce fac si eu (asta va ramane o dilema pt. mine), dar am sa iti povestesc despre cum am ajuns in situatia asta, eu fiind altfel o fire foarte razboinica. Sau cel putin eram in alte vremuri.
2004 m-a prins in calitatea de presedinte al unui ONG. M-am certat in anul ala cu tot felul de personaje publice, orasul fiind o zona mai degraba rosie pe atunci. M-am certat cu prefectul, cu proprietari de ziare, cu profesori de-ai mei care candidau la locale din partea PSDului. M-am certat cu parintii, care incercau sa ma domoleasca, temandu-se ca „voi fi luat la ochi” si voi avea de suferit pe viitor. Mie insa nu imi pasa de nimic, simteam ca nu se mai poate asa, ca e un moment pe care nu trebuie sa i
