Termenul de „capitalism“ poate fi folosit la singular doar în filozofia politică. Din perspective mai sensibile la realitatea sa instituţională, capitalismul este o variabilă, nu o construcţie unică. Danemarca este o ţară capitalistă, dar condiţia socioeconomică a cetăţeanului danez este doar parţial dependentă de mersul pieţei şi este mai apropiată de condiţiile imaginate de socialismul democratic. Mai precis, avem capitalisme şi nu capitalism, adică un peisaj instituţional în care se ciocnesc cele două mari forţe motrice ale modernităţii: imperativele pieţei libere cu cele ale protecţiei omului şi naturii. De aceea vorbim de modelul liberal al lumii anglo-saxone (Anglia, SUA, Irlanda), de cel neo-corporatist dominant pe continent (Austria, Germania, Benelux), de colajul mediteranean (Iberia, Italia) şi de modelul social-democrat (Scandinavia).

Ce fel de capitalisme avem în noile ţări membre din Est? Literatura academică vede patru varietăţi. Avem mai întîi balticii, unde modelul liberal s-a reîncarnat în forme radicalizate apropiate de aspiraţiile libertarienilor, adică dreapta dură a liberalismului economic. În raport cu Europa Centrală, aici bugetul public este anemic şi democraţia este în acelaşi timp cel mai puţin liberală (excluderea minorităţii ruse) şi cel mai puţin socială (pedepsirea celor necompetitivi din punct de vedere economic printr-un stat social anemic). Mergînd spre vest, avem ţările Vişegradului, unde compromisul între piaţă şi solidaritate este mai pronunţat şi unde se vorbeşte de un liberalism economic redistributiv. Aici sînt cheltuieli sociale la nivelul ţărilor mai sărace din vechea UE, făcînd ca democraţia să se bazeze pe compensarea celor necompetitivi, dar nu pe includerea celor ce-şi vînd munca, decizia economică fiind aici închisă sindicatelor. Prin contrast cu rahiticele bugete publice baltice, punga statelor din Vişegrad es