Dacă mai exista cineva care își închipuia că FMI ar fi vreo fundație umanitară ori de caritate are acum ocazia să-și spulbere această iluzie. Presiunile pe care FMI le face pentru abrogarea unor prevederi ale OUG 50/2010 (unul dintre puținele lucruri bune făcut de către Guvernul Boc) arată ale cui interese reprezintă FMI în România (și în lume).

Conform lui Jeffrey Franks, reprezentantul FMI în România, o estimare preliminară a pierderilor suferite de bănci prin aplicare OUG 50 ar fi de ordinul sutelor de milioane de euro. Ce nu spune însă Jeffrey Franks și nici bancherii e că aceste pierderi nu înseamnă faliment pentru bănci, ci profit nerealizat. În discuție e valoarea comisioanelor și a clauzelor ascunse, nu valoarea dobânzilor (care oricum sunt calculate în așa fel încât băncile să fie pe profit). Și ce nu mai spune Jeffrey Franks e faptul că acele sute de milioane de euro sunt bani care le-ar rămâne clienților, mai exact amăreștenilor de rând, care, în febra creditelor nu s-au interesat în amănunt ori nu au înțeles ce au semnat.

E vorba de câteva sute de milioane de euro care ar rămâne în circulație (pentru că suntem într-un moment în care prea puțini sunt cei care mai pun vreun leu ”la ciorap”), ajutând, într-o măsură deloc de neglijat, la supraviețuirea unei economii care respiră cu greu.

Pe de altă parte, nici băncile nu sunt în situația de a-și dori să se ajungă la situația executării silite a datornicilor. Numărul celor 800.000 de rău-platnici actuali s-ar putea dubla. La fel și numărul proceselor intentate de clienți. Iar dacă cineva își închipuie că băncile ar câștiga ceva din executarea silită, din nou se înșeală. Dincolo de costurile executării silite, băncile pierd de două ori: pe de o parte din riscul nerecuperării integrale a creditelor acordate (în special în domeniul imobiliar, unde valoarea actuală de piață e oricum sub valoar