…Şi după ce răsare soarele, peretii mă- năstirii se luminează pe rând... Cel de la est, curbat, copleşit de povara soborului de sfinţi, – generali ai puterii militare şi ceilalţi ai intelectului, cu slova şi cugetul, ori numai cu priviri mustrătoare în ochi...
Toţi se aliniază cu priviri pline de zel sau de mândrie sau sfioase sau triste doar, asemeni recruţilor dintr-o cazarmă după ce goarna a sunat stingerea...
Vin şi pustnici, numai suflet, hrăniţi cu ierburi şi rădăcini, îmbrăcaţi în piei de animale, care uneori par solzi ori penaje, cu bărbi sau mustăţi lungi ca nişte ţurţuri de gheaţă...
Toţi se întind, se alungesc pe verticală, ca şi cum s-ar teme că ar fi întârziat la apel, ori nu vor mai avea loc...
Şi Platon, şi Aristotel, şi Socrate, într-o universală a inteligenţei chemată aici să apere fiinţa; că nu vor mai avea loc până la punctul final tăind în două Răsăritul, şi unde, odihnindu-se în sfârşit după atâtea lupte, stă generalul martir al lui Diocleţian, – Gheorghe, hramul mănăstirii, prietenul lui Ştefan care-l punea pe flamura lui de atac...
În stânga lui Gheorghe – Dumitru oşteanul.
În dreapta, Ioan Cel Nou de la Suceava, martirizat la Cetatea Albă... pare şi el surprins de cinstea care i se face, de a fi promovat dincolo de forul ecumenic, un sfânt local pus pe o treaptă atât de sus...
Mitropolitul Grigorie Roşca, strălucitul cărturar, marele patriot încurajând ieşirea din Canon...
Apoi soarele înălţându-se bate şi peretele de la sud, Arborele crescând din pieptul lui Iesei, tatăl regelui David, cu dramatica încrengătură de destine de împăraţi şi prooroci... Apoi se face seară şi peretele de la apus prinde lumina de legendă a amurgului, a Judecăţii de apoi...
* * *
Nordul, peretele de la nord, este cel mai vitregit...
@N_
