Cheia de lectura a filmului lui Andrei Ujica e oferita chiar de afis: pe un fond rosu sangeriu, portretului lui Ceausescu ii lipseste tocmai Ceausescu. E un contur acoperit de negru. O fantoma sau un spatiu gol unde putem veni cu alte figuri. Cu figura noastra, poate. Afisul ne spune mai mult decat ca vina pentru o dictatura cade nu doar in spatele dictatorului. Figura acestuia are necunoscute, zone de umbra pe care putem incerca sa le cunoastem ca sa expediem odata fantoma in coltul ei de istorie.
"Autobiografia lui Nicolae Ceausescu" nu e nici un film facut doar pentru export (de unde s-ar explica marele succes de critica avut pana acum), nici unul doar de uz intern - daca putem spune asa, desi scopul lui e si purgativ. Ce reuseste in mod extraordinar e sa ne demonstreze, folosind chiar imagini de propaganda, ca in orice colt al lumii dictaturile nu au fost opera unei singure persoane, dictatorul, ci a celor care l-au sustinut in mod fatis sau tacit.
Vezi imaginile - caraghioase azi si inexplicabile - cu Jimmy Carter laudandu-l pe Ceausescu, sau cu Ceausescu primit de regina Angliei, sau vizita suprarealista de la Hollywood (oricum, avem de-a face cu un film de fictiune facut din imagini reale.). Lasand la o parte tarile-surori, Coreea de Nord sau China, care lansau trendul in materie de cult al personalitatii si manifestatii populare, din filmul lui Andrei Ujica se vede clar si dezagreabil ca Ceausescu n-ar fi putut deveni si rezista ca dictator daca nu i s-ar fi cantat in struna.
Nu doar de catre alti lideri, dar si de catre "masa populara", de romanii care in film apar ca personaj colectiv, mimand veselia in fata aparatului de filmat, controlandu-si gestica - o masa de manevra pentru un arhitect tot mai nebun.
Filmul nu e un documentar, dupa cum nu e nici fictiune - sustine Andrei Ujica, dar el devine
