De curînd, la o întîlnire cu elevii de la Liceul „Tudor Vianu“, m-am auzit spunînd un lucru banal, devenit aproape loc comun: cărţile îţi pot fi prieteni buni. Dar nu vorbeam doar ca dăscăliţa postmodernă care vrea să îndemne la lectură într-o epocă a televizorului şi computerului. Pentru mine, cărţile adevărate, cele care îţi aduc noduri de experienţe, cu dureri, tristeţi şi bucurii, cele în care lumea intră filtrată, se aşază, capătă contur şi sens, sînt cele care te însoţesc şi-ţi vorbesc, cu care vorbeşti la rîndul tău, chiar dacă numai într-un dialog intim. Sînt cele de la care înveţi, pentru simplul fapt că ele cuprind, într-un înţeles şi o viziune profunde, trecerile prin viaţă şi lume. Nu sînt vorbe în vînt. După Paşte, am intrat într-o librărie şi mi-am cumpărat volumul bilingv de poezii al lui Cesare Pavese (traducere de Mara Chiriţescu şi Nicolae Argintescu-Amza). Nu-i mai citisem poeziile din facultate. Am început să citesc chiar din seara aceea. Nu totul deodată, doar cîteva poeme în fiecare zi. La unele, mă întorceam din cînd în cînd. Cîte un vers mi se ivea uneori în minte, cînd mergeam pe stradă şi-n mine se făcea o lumină ca de început de lume. „Val la pena tornare, magari diverso./ Merită să te întorci, chiar de-ai fi altul.“ „Tu tremi nell’estate./ Vara, cînd tremuri. “ „Verrà la morte e avrà i tuoi occhi./ Va veni moartea şi va avea ochii tăi. “ Şi ele mă trimiteau la celelalte cuvinte rămase în cartea de pe noptieră, cuvinte care închegau o lume. Luni de zile, mi-am făcut un ritual din a mă întoarce acasă şi a descoperi iar poemul de care mă legase un cuvînt sau un vers. Şi era aproape liniştitor să intru în cameră şi să dau cu ochii de coperta în tonuri verzi-maronii, care ajunsese să decupeze realitatea imediată. Cartea făcea parte din universul meu de lucruri concrete. Mă aştepta ca un prieten. Poemele lui Cesare Pavese îmi spuneau poves