Maestre, îmi tremură inima. Mai scrie o poezie. Ia pana între degete şi mai scrie versuri. Ştiu că doare, ştiu că e deznădejde. Dar nu-i băga în seamă. Eu am crescut cu tine. Şi ca mine sunt mulţi alţii, chiar dacă unii nici nu bănuiesc asta.

Am mâncat fiecare zgârietură a discurilor de vinil ale Cenaclului. Câte lacrimi am pierdut cu „Ruga pentru părinţi". De acolo am învăţat că trebuie să-i iubesc fără nicio pretenţie. Câtă dragoste am ucis pe vocea ta care îmi şoptea în urechi „Odă în metru antic" şi câte am reinventat apoi pe „Dor de Eminescu".

„Actorul" tău m-a făcut să tremur sub plapumă. „Manifest pentru sănătatea pământului" mi-a încleştat dinţii într-o durere şi-o ură pe care am înţeles-o mult mai târziu. Şi azi mai am surprize când te găsesc în „Umbra" lui Alifantis, „Nebunul de Alb" a lui Imre sau în „Antiprimăvara" lui Şeicaru. Şi pot aduna alte sute de motive din tot atâtea file de cărţi sau din acorduri de chitară.

Acum mulţi trag de picioarele patului. Mulţi care nici măcar nu au curajul să iasă. Ascunşi în latrinele internetului, latră a pustiu. Şi aşa cum e ţara asta, o să urle apoi bătându-se cu pumnii în piept. Aşa cum au făcut-o şi cu Iordache, Dinică şi câţi alţii. Dar mai suntem şi din ăştia care tac şi ascultă, tac şi simt, tac şi-şi mişcă buzele în ritm de poezie.

„Nu vă luaţi după spusele mele, ci după cele scrise

Citiţi cartea mea

Când viaţa v-a obosit de-ajuns într-o zi,

Eu nu am pretenţia să vă învăţ nimic,

N-am decât orgoliul de-a mă alătura

Cu toată cenuşa distrugerii mele

Cenuşilor voastre,

Căci fiecare dintre voi

E un cuplu

De la care ar putea începe

Iarăşi Lumea." („Iubiţi-vă pe tunuri" - Adrian Păunescu)