Încă un film despre Ceauşescu e pe ecrane şi din nou apare acelaşi şiretlic psihanalitic de a te întoarce în trecutul dureros pentru a constata ce şocuri emoţionale au produs părinţii naţiunii.

„Publicul din România e invitat la o confruntare cu trauma", se scrie. Dar dacă, îndrăznesc să întreb, trauma aceasta de fapt nu prea mai există şi ea e folosită ca vehicul emoţional şi publicitar? Poate că tot acest exorcism de fapt creează demonul, care nici măcar nu e Ceauşescu, ci lipsa de curaj a corpusului regizoral de a se desprinde de o temă deja pe cât de facilă, pe atât de sufocantă. Vom ajunge să folosim acest artificiu al umplerii golului de sub căciula de astrahan la fel de des pe cât apar memoria recuperată şi dubla personalitate în filmele americane? Când va ieşi primul film SF românesc, oare tot despre Epoca de Aur va fi?

Trist-amuzant e că toţi vor să se despartă râzând de Tovarăş, după cum ne anunţă şi trailerul nefericit al lui Radu Jude, dar pentru asta, evident, trebuie să-l învie un pic, cât să se umple sala şi să palpite juriile. Indiferent de genul filmului, pe măsură ce peştele de sticlă n-a mai încăput pe televizorul cu plasmă, nea Nicu i-a înlocuit pe Şapte Cai şi pe Mărgelatu ca fruntaş într-ale box-office-ului. Nu e vorba aici însă de masochismul cu care iepuraşul revenea în pădure pentru a fi scărmănat de urs, ci de isteţimea lui de a smulge fiori din atitudinea fioroasă a animalului, acum împăiat. Nu e ciudat că îl sucim pe toate feţele pe atât de ofertantul Ceauşescu, în cărţi, piese de teatru şi filme, dar nu îndrăznim să spunem prea multe despre „Fenomenul Piteşti" sau despre închisorile comuniste? Poate că aceea ar fi adevărata exorcizare, în cursul căreia toate procedeele artistice, atât de dragi regizorilor şi criticilor români, ar îngheţa într-un rictus.

Sau dacă temele cu adevărat dure îndepărtează publicul, ce spuneţi de