Cine reuşeşte să te ţină într-o sală întunecoasă 3 ore (trei!!!) privind defilări comuniste şi discursurile lui Nicolae Ceauşescu poate fi numit oricum, numai prost nu. E posibil ca Andrei Ujica, cel care a gândit filmul „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu“, să fie elitist sau prea avangardist sau inadecvat pentru publicul românesc (a fugit din ţară acum 30 de ani), dar cu siguranţă nu e un regizor prost. Din creierul omului s-a născut un film demn de categoria „ori... ori“. Ori te omoară, ori te vindecă.

Filmul e ciudat şi la prima vedere nu pare altceva decât o succesiune de imagini de arhivă cu Nicolae Ceauşescu şi nelipsita lui Lenuţa, tratată ca un personaj de rangul trei. Privindu-i de peste umăr viaţa ca o vacanţă, dictatorul ăsta bucălat a început să-mi devină simpatic. La început, pentru seninătatea cu care a profitat de naivitatea zecilor de mii de aplaudaci care-l iubeau „fierbinte pe tovarăşul Preşedinte“. Mai către sfârşit, pentru compasiunea iscată de un moş slăbit şi chinuit de sutele de congrese şi şedinţe la care nu putea să lipsească, fiind un profesionist desăvârşit în rolul atribuit lui de către sistem.

De-a lungul celor trei ore nu s-a auzit nici o voce doctă care să-mi explice că tipul înalt cât turnul Eiffel, care se bate pe umăr cu nea Nicu, e generalul de Gaulle şi nici cine e tovarăşul Pârvulescu, nebunul care a avut sânge să-l critice pe Ceauşescu la Congresul din 1979. Dar am rămas înţepenit în scaun urmărindu-l fascinat pe nea Nicu ţinându-şi firea la înmormântarea mumă-sii sau biruit fiind de timiditate în faţa reginei Marii Britanii.

Fantomele întregului meu neam, deportat de comunişti, au mormăit dezaprobator când, la finalul filmului, aproape că l-am crezut pe cuvânt pe Dictatorul ăsta infect pe care am fost educat să-l urăsc. Periculos film pentru generaţia mea, care făcea încă primara în ‘89, şi cu atât mai pericu