Nu mă dau în vânt după americani. Îi consider ignoranţi, superficiali şi cât se poate de flegmatici. De fapt - dacă ar fi să ne luăm strict după istorie - e greu să vorbeşti despre o naţiune americană, mai degrabă e vorba despre un spirit, despre altceva.
Sunt departe de a fi ca noi, europenii. Unchiul Sam are alte reguli, pragmatismul fiind poate cel mai important. Antipatia mea are poate şi vreo conotaţie istorică, pentru că bunicii noştri i-au aşteptat ca proştii decenii, cu lanţurile la picior. Dar, dincolo de asta, trebuie să le recunoaştem yankeilor meritele. Europa nu scăpa în vecii vecilor de comunism, de ciuma roşie, dacă nu erau ei, americanii. Sau poate astăzi URSS-ul se întindea, conform visului lui Stalin, până-n Atlantic. Ne place sau nu, americanii ştiu să scrie istorie, fac istorie. Ştiu şi se comportă ca o mare naţiune!
Scriu aceste lucruri pentru că noi, românii, avem un obicei ciudat, aproape prostesc. Acela de a ne arăta entuziaşti peste măsură atunci când ne înfrăţim, când devenim aliaţi cu cineva. Ca, la distanţă de câteva luni, să-i găsim numai defecte, numai reproşuri. Pe nemţi i-am primit în Bucureşti de vreo două ori cu flori, după care nu ştiam cum să-i mai scuipăm. De trădări la nivel de alianţe nici nu mai vorbesc, că-i prea lungă lista neamului. Ştiu că unii vor vorbi despre nevoia de supravieţuire, despre teoria trestiei care supravieţuieşte dacă se îndoaie. Dar, câteodată, în istorie trebuie să-ţi duci cuvântul dat până la capăt, indiferent de rezultat. Şi în cazul popoarelor, precum în cel al oamenilor, putem vorbi despre onoare, despre corectitudine, despre respectarea unor promisiuni. Marile, dar şi micile cancelarii au memorie, nu uită, chiar dacă evenimentele par atât de îndepărtate.
Ei bine, scriu aceste rânduri pentru că aud tot mai des cuvinte nu tocmai frumoase la adresa americanilor. E drep
