La Porţile Orientului, cum ne place să spunem, românii s-au lăsat „cuceriţi“ de limbă şi limbaj adoptînd şi prelucrînd vorbe şi instituţii după nevoi sau doar după modă. Obţinerea unui beneficiu, de orice natura ar fi fost el, se leagă de coruperea persoanelor şi instituţiilor prin diferite mijloace. Se nasc astfel „vorbele“ instituţionalizate ca urmare a unei practici îndelungate: havaet, temenea, hatîr şi voie vegheată, tain, ruşfet, peşcheş, ciubuc, bacşiş, filotimă, filodormă, şpagă, mită, plocon. Chiar şi înlăturarea unui catahrisis (abuz, nelegiuire) nu putea fi obţinută decît cu ajutorul unui mic ciubuc dat cui trebui, cu putere de a schimba un pitac sau doar o simplă anafora. Pentru că „multe grăieşte popa, dar, fără plată, gura nu şi-o dăşchide“, carevasăzică „fără dare de bani, nimeni nu-ţi ajută“ – consemnează marele boier Iordache Golescu la început de secol XIX. Şi merge chiar mai departe cu „gardul fără proptele, nicicum poate sta, iar cel cu proptele niciodată piere“, or „bunii ocrotitori“ îşi oferă serviciile într-un sistem al „darului“ şi al hatîrurilor de tot felul. A nu lua „mită“, termenul folosit cu sens general aici, devine echivalentul unei mari calităţi, întrucît de la mic la mare, de la marele dregător din preajma lui vodă pînă la cel mai mic slujbaş dintr-un colţ uitat de plai, toată lumea pretinde şi cere „ceva“ pentru orice fel de serviciu. În acest context, devine „celebru“ marele vornic de Tîrgovişte, Iordache Creţulescu († 1746), cunoscut că „mită pentru orice treabă ar fi putut face nu lua… era drept judecătoriu, nefăţarnic; nici într’un chip Domnilor nu le făcea colachii; ci totdeauna vorbea drept fără sfială“. Sau marele ban Teodor Văcărescu Furtună, nu prea şcolit în ale dreptului, dar cunoscut ca judecător onest şi integru pentru că nu a acceptat „hatîruri“ şi că „la cuhnia lui nu se primeau plocoane“.
DE ACELASI AUTOR
