Ema îşi sărbătorise singură, în acea seară, cei 34 de ani. Două beri băute în faţa televizorului îi cam puseseră capac şi, cum vedea doi Tatulici, s-a hotărît să renunţe la a treia. Soţul ei sunase deja de la aeroport că avionul a aterizat, că e bine, că i-a adus cadou, că ajunge în cam cît face un taxi pînă-n centrul Bucureştiului. De aici, o tăietură brutală şi neaşteptată o desparte de realitate şi se trezeşte...
Scuturată blînd de umăr de cineva: „Domnişoară, vă simţiţi bine?“ Lumina fermă a unei lanterne îi micşoră pînă la un punct – aproape invizibil – pupilele. Se ridică buimacă în capul oaselor şi apoi, uşurel, în şezut. Era la ea acasă, pe canapea, perdelele cu lalele galbene fluturau la geamurile larg deschise, televizorul mergea şi arunca umbre tremurătoare albastre pe haosul de pe măsuţa de cafea: pungi fremătătoare cu chipsuri, paharul cu bere trezită, telefonul mobil, scrumiera explodată de atîtea mucuri, cărţi, un Spiegel răsfoit pentru poze, că nu ştie germană. Vocea cu lanterna începuse să hîrîie ciudat, cu pocnete şi ţiuituri: „Care e situaţia?“, auzi destul de distinct. „Am găsit-o“ auzi, de data asta lacrimă, chiar lîngă ea.
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp Cineva aprinse lumina. Poate chiar vocea. Sigur vocea, pentru că îl văzu. Un tip extraordinar de înalt obtura lumina crudă care dădea să intre violent în ochii ei obosiţi. Părea că are plete, tăiate drept, deasupra umerilor cumva. Umeri laţi. „Auoleu! Un zburător!“ îi trecu prin mintea filoloagă. Nu-l mai pomenise pe Heliade Rădulescu din liceu, poate. „Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate…“ se urni în mintea ei poemul. Tipul hîrîi şi pocni iar. Se întoarse şi stinse televizorul. Pe spatele lui lat stătea scris imens, portocaliu: POMPIERI. „Am găsit-o“, zice în walkie-talkie. „Dar nu-i nici o doamnă. Nu-i decît
