Aşa cum promisesem (ameninţasem?) în numărul trecut, revin asupra Festivalului Internaţional „100, 1.000, 1.000.000 de poveşti“, organizat de Teatrul pentru Copii şi Tineret „Ion Creangă“ şi desfăşurat în Capitală la începutul acestei luni. Ce sens are asta?, ar putea întreba cineva, din moment ce povestea (!) s-a încheiat şi din moment ce sînt în plină atenţie a mediilor (mă rog, vorba vine), chiar acum, alte festivaluri, dedicate spectacolelor (şi oamenilor) „mari“ şi aflate pe punctul de a începe ori de a se termina în glorie. Sensul există – şi nu e unul tocmai pozitiv. Exact din acest motiv insist.
DE ACELASI AUTOR Un adjectiv complicat Realităţi de palmares Se topea gheaţa pe Neva Într-o seară de aprilie Festivalul de la „Creangă“ a reiterat, pentru mine, un episod foarte dezagreabil (e un cuvînt uşurel), care s-a petrecut în urmă cu trei ani, cînd am făcut parte pentru prima dată din juriul – internaţional – al reuniunii. După ce asistaseră la cîteva dintre reprezentaţiile oferite copiilor de teatrele de profil româneşti, colegii din „completul de judecată“ (un italian, o irlandeză şi un senegalez) începuseră să-mi evite privirea şi să manifeste, în discuţiile pe teme profesionale, o reţinere şi chiar un vag dispreţ pe care, iniţial, nu le aveau; dimpotrivă, toţi inauguraseră relaţia cu mine (şi nu numai cu mine, ci şi cu diverşi alţi festivalieri băştinaşi) prin călduroase declaraţii de admiraţie la adresa teatrului românesc, pe care îl cunoscuseră într-un fel sau altul de-a lungul anilor, despre care auziseră, citiseră ş.a.m.d. şi cu care abia aşteptau să intre în contact direct, fie şi prin (sau mai ales prin) produsele sale destinate celor mai tineri spectatori. Pe măsură însă ce produsele respective se acumulau, răceala lor creştea – şi, în aceeaşi măsură, stînjeneala lor. Şi a mea. E o experienţă interesantă să priveşti realitatea familiară p
