E greu de supraapreciat intoleranta umana pentru extreme. Tot ce e prea mult sau prea putin, prea intens sau prea pastelat, prea bun sau prea rau – este instinctiv refuzat. Din pacate, directia unei aurea mediocritas nu e urmata in sensul dat de Horatiu, cel al unui echilibru gindit, asumat si trait – ci in privinta judecatilor morale. Fie genetic, fie cultural, fie logic tindem virtos spre linia de mijloc. Spre gri. Spre ‘caldicel’.

Citind un post recent al lui Fumi, in care reia un trist mesaj al unui comentator, mi-am adus aminte de un articol recent in care era testata toleranta umana la altruism.

Pe scurt, (studiul a fost publicat relativ recent in Journal of Personality and Social Psychology), grupuri de cite cinci persoane au fost urmarite in cadrul unui soi de joc.

Subiectii primeau un anumit numar de puncte pe care le puteau schimba contra unei compensatii imediate sau le putea ‘dona’ in speranta unei recompense monetare ulterioare. In realitate, fiecare grup era ‘infiltrat’ de indivizi care actionau la cele doua extreme de comportament: in bine sau in rau. Fie incasau egoist foloase personale, cheltuind resursele grupului; fie donau generos – mult peste medie – crescind sansele grupului la premiul cel mare.

La final, subiectii au fost intrebati cu cine din grup ar prefera sa colaboreze. Evident, toti cei chestionati au ales sa evite pe viitor alaturarea de personajul egoist.

Surprinzator (sau nu) insa, majoritatea a displacut profund si personajul altruist. Pe cel care munceste mai mult, se sacrifica si pune interesul grupului inaintea celui propriu. Chiar in conditiile in care eficienta colectivitatii creste, exemplaritatea unei astfel de atitudini, jeneaza. Intrebati asupra motivului pentru care aleg sa excluda din grup tocmai un asemenea personaj, cei interviewati au motivat cu candida sinceritate ca o astfel de atitudine