Întrebarea de azi pune în balanţă două aspecte ale vieţii în doi: căsătoria sau uniunea consensuală. Chiar dacă dragostea durează sau nu trei ani, statutul pe care fiecare partener îl conferă relaţiei de cuplu pare destul de important.
De ce suportă femeile sexul de proastă calitate
„Te-am văzut, mi-ai plăcut, ce rămâne de făcut?", cânta Mădălina Manole în anul 1993, iar răspunsul nu mai era unul atât de simplu. Dacă până în anul 1989 erau stigmatizate de comunişti, evenimentele din decembrie au „revoluţionat" şi modul în care românii privesc relaţiile de cuplu, aşa că tot mai multe poveşti de dragoste au început să se consume în concubinaj. „Celula de bază a societăţii" a intrat, astfel, într-o tranziţie care încă nu poate să-i determine cu certitudine importanţa în societate.
Raportat la anii '70, primul deceniu de democraţie a făcut ca numărul căsătoriilor să scadă cu aproape 25%, iar uniunile consensuale să adune cu până la 60% mai mulţi adepţi. Schimbările survenite în concepţiile legate de cuplu, posibilitatea de a forma cea mai simplă adunare fără alte obligaţii, dorinţa de a exploata cât mai mult o relaţie înainte de urca scările de la Starea Civilă sau, poate, libertatea care avea alt sens după 1989 au făcut ca, pentru multe perechi, căsătoria să devină anacronică pentru stilul lor de viaţă. Astfel, rebelii societăţii de altădată au putut să rupă regulile tradiţionale şi să nu-şi asume obligaţiile sau drepturile unei legături prin acte, dar să-şi atribuie, în acelaşi timp, responsabilităţile de cuplu.
„Ori suntem concubini, ori nu mai suntem?"
Pentru mulţi, concubinajul este asimilat roţilor ajutătoare de la bicicletă, pasul următor firesc fiind un „Da" hotărât şi privirile îngăduitoare ale mamei soacre. Pe de altă parte, multe dintre cupluri preferă să conserve uniunea consensuală la nivelul la care a început şi evită să-i pună
