Cel mai perfid păcat al lumii moderne îmi pare a fi ipocrizia. Ca s-o învingem, ar trebui să-i ciumpăvim clopoţeii.
Un comentator mi-a reproşat data trecută că sunt partizan, că îmi exprim prea clar “dispreţul” pentru partidul de guvernământ. Are dreptate - dar numai în aparenţă. Iată de ce. A rămas de pomină cazul unui fotograf ce a avut echidistanţa şi răbdarea necesare să surprindă un vultur pleşuv pândind un copil african chircit. Foamea, boala, extenuarea şi muştele livrau copilul, neputincios, morţii. Vulturul nu aştepta decât momentul potrivit. Se vede totul, clar, în poză. Cred că momentul a venit repede, imediat după ce pelicula a fixat realitatea în bromura de argint. Fără tehnologie, lumea occidentală n-ar fi avut nicio idee vizuală despre nesfârşita tragedie africană. În marele scandal care a urmat, paradoxal, fotograful a fost acuzat de comportament cinic. O lume întreagă i-a reproşat că nu a tulburat ordinea aceleiaşi lumi. Deşi dau dreptate acuzării, omul a acţionat, vai, "conform" manualelor de jurnalism. Şi-a reprimat partizanatul şi n-a influenţat cu nimic mersul evenimentelor. Aşa-i că respectarea regulilor, dusă la limită, ne înspăimântă?
În politica românească avem două feluri de spectatori: la un meci (de box), sau la o execuţie. Echidistanţa e, în al doilea caz, neapărat imorală. Precum ştiţi, miercuri, în Parlament, s-a jucat o comedie românească. Era vorba de, of, viaţa lor. Dintre toţi deputaţii şi senatorii, s-au exprimat 220, unul s-a abţinut, iar ceilalţi 219 au votat pentru demitere. Mă întrebaţi câţi au votat împotrivă? Niciunul. Uimitor, pentru Boc nimeni nu şi-a luat inima în dinţi să-l susţină. Recitesc acest "nimeni" de zeci de ori şi nu-mi vine să cred. În ciuda faptului nimeni nu-l susţine, nu-l apără şi nu-l votează, guvernul a câştigat partida. Ne-ar trebui un uriaş simţ al ridicolului pentru a ridiculiza acest sentim
