Zilele trecute, aflat într-un avion al companiei TAROM, am primit ca desert un măr.
Şi ce măr! Un ditamai ionathanul de Voineşti, din acela de pe vremurile când nu era „corcit" cu nu ştiu ce alt soi, care i-a lăsat aspectul, dar i-a răpit gustul. O bună parte din vacanţele copilăriei am petrecut-o la Sibiel, lângă Sibiu, satul de munte în care s-a născut tatăl meu. Sibielul n-are avuţie mai importantă decât merele. Chiar dacă merii sunt astăzi tot cei de ieri, mai bătrâni cu mult decât mine, deşi ciclul lor de viaţă e cam de treizeci de ani. Acolo e ţara merelor: ionathane, parmene aurii, pătule şi alte soiuri de care nu-mi aduc aminte. Ionathanele erau cele mai gustoase. Dispariţia lor, la un moment dat, m-a privat de una din marile bucurii culinare ale vieţii mele. Îmi amintesc perfect de primul fals ionathan în care, înfigându-mi dinţii, am constatat că n-avea gustul cunoscut. Mi se mai întâmplase o decepţie asemănătoare, imediat după război, când într-o zi, la prânz, abia întors de la şcoală, m-am repezit asupra ochiurilor cu spanac care îmi plăceau nespus de mult, şi când, după prima înghiţitură, mi-am dat seama că ceva nu era în regulă. În farfurie, nu era spanac, erau urzici. Nici până azi nu mi-a trecut dezgustul de urzici. Tot aşa şi cu ionathanele. Care, când le-am ales ca simbol pentru P(artidul) A(lianţei) C(ivice), la mijlocul anilor '90, începuseră să nu mai fie ionathane.
M-am întrebat adesea de ce merele româneşti n-au fost omologate pe piaţa europeană. Nicăieri în Europa nu poţi mânca mere la fel de bune ca ale noastre. De oriunde ar proveni ele, din Spania, din Franţa, din alte ţări sudice. Şi atunci ce ne împiedică să le omologăm? Să fie de vină dificultatea de a le păstra? Când mergeam la sfârşit de septembrie la Sibiel, la cules,bunica ne învăţa să le separăm pe cele „sănătoase" de cele „lovite" înainte de a le aşterne pe poliţele acop
