Citesc. Stau în balansoarul din lemn de mahon, cu pledul de lână pe picioare, şi citesc versuri. În faţa mea, pe un alt balansoar, o damă croşetează. Cuvinte. Se-ntunecă. Dama se retrage, fără cuvinte, în coc. Pe balansoar a rămas doar carcasa unei dame cu coc. Dimineaţă, devreme, dama coboară din coc şi taie în fâşii lungi hainele poeziei. O privesc. Cu foarfecele de croitorie taie cordele subţiri. Cântă încet. „pe limba croitoresei/ mi-am sădit colierul/ pe două hectare numai cicoare/ în copaci umbroşi/ cresc bumbi de cămăşi/ şi-un macaragiu sus pe cer vedea/ cum se-agaţă drumul în cuier."
Din balansoarul meu, o privesc pe Herta Müller, dama din coc. Parcă aş fi eu, în copilărie, tăind fâşii de pânză pentru ţesut preşuri de cordele. Hainele poeziei au texturi diferite. Benzile lungi şi subţiri sunt ba viu colorate, ba fanate. Dama le leagă una de cealaltă, la întâmplare, şi croşetează pătrate de lungimea şi lăţimea unui poem. Zeci de pătrate colorate. Apoi, cu aţă groasă, le coase unul de altul. Până se face din nou seară, pledul uşor şi călduros e gata. Îl aşază pe picioarele damei din balansoar şi se retrage din nou în coc. Carcasa doamnei adoarme. Sforăie subţire, sub pledul din fâşii colorate, cu texturi diferite. Din când în când, ţâşneşte în visul ei, ca un iepure sălbatic, câte un vers. „tăcerea se plimbă în măr/ mereu pe-acelaşi trotuar/ ca nişte doamne cu câini/ ca numele prin ziar/ ca iscoadele pe-aleile verii"...
Doamna Nobel nu are habar de visul carcasei cu coc. Ea are întâlnire, în alt vis, cu Tristan Tzara. Se făcea că era anul 1916, februarie, 6, la Zürich... Tzara caută un foarfece ascuţit, ca să taie cuvintele din dicţionar. „Herta", se întoarce el către ea. „Împrumută-ne foarfecele tău. Sau mai bine taie chiar tu cuvintele din dicţionar. Şi, da, să nu uiţi de cuvântul «dada». Ştii tu ce vreau să spun. Fără el, nu vor mai
