Golden Drum, Festivalul de Publicitate al Noii Europe, a murit odată cu aceasta. Agonia a fost prelungă, semnele unei boli incurabile apăruseră deja de câțiva ani (încă din perioada în care agențiile româneşti mai făceau legea pe croazeta slovenă - o fi fost blestemul național al Meșterului Manole prăvălit de mioritici în piața Tartini?), iar ultima ediție a fost doar consemnarea oficioasă a morții clinice a unuia dintre cele mai vii - odinioară - festivaluri.
Golden Drum 2010 a debutat cu o dispariție simbolică. Moartea lui Dragan Sakan - straniul vizionar, idealistul "Noului Moment" și teoreticianul "Noii Renașteri" a Estului - a survenit chiar în duminica dinaintea începerii ediției cu numarul 17. Dragan Sakan era un simbol al Golden Drum, de neimaginat fără prezența sa a la Serge Gainsbourg, veșnic învăluită în fum de țigară.
Început ca un parastas, festivalul a continuat în aceeași notă, pînă și în momentele festive și închipuite drept prilejuri de admirație, precum inaugurarea "Salonului de onoare" al Golden Drum. Vernisajul acestuia - care, în pofida numelui pompos, era doar un colț în holul de trecere al hotelului Bernardin - semăna mai degrabă cu comemorarea stingheră a unora duși dintre noi la propriu sau la figurat, participanții la pomană fiind un grup restrîns și destul de posac de "tovarăși de generație", îmbătrîniții . Dispăruți erau și românii de pe holurile, aleile, terasele și cafenelele Festivalului. Unde erau zilele de altădată cînd limba oficială era româna și directorii de creație burdușeau cu premii portbagajele mașinilor, în care înghesuiau mai bine de jumătate de agenție ca să aibă cine să le aplaude triumful talentului? "Ce s-a întîmplat cu românii"? era o întrebare rostită șoptit, cu oarece sfială, ca atunci cînd întrebi de un bolnav incurabil Întrebarea s-a insinuat pînă în seara Galei, care mai degrabă a retras decât a da
