Cu toţii ne dorim să iubim şi să fim iubiţi, dar se poate să ratăm undeva! Se poate să nu înţelegem iubirea şi se poate să fim victimele unor confuzii. Se poate să îmbrăţişăm un slogan, de tipul „iubirea este suferinţă", să credem în el, să-i dăm întâietate în sentimente, în inimă, în întreaga conştiinţă şi apoi să suferim inconştient consecinţele devastatoare ale acestei credinţe.
Se poate să avem un partener, dar să fi trecut focul mistuitor al pasiunii, să se fi stins... flacăra emoţională şi noi să fi rămas puţin pustii, puţin încordaţi şi, poate, mestecând în secret întrebarea: „oare eu nu pot iubi" sau „am iubit eu vreodată?" Se poate să dormim lângă altul, închişi în propria angoasă şi-n propriile gânduri negre, care ne spun obsesiv: „nu mai simţi nimic pentru omul de lângă tine" şi să trăieşti în drama ta interioară, să te angajezi - în acelaşi timp - într-o căutare mistuitoare a cuiva care-ţi trezeşte iubirea. Şi poate se întâmplă aşa, poate întâlneşti pe cineva care-ţi face inima să ardă la temperaturi înalte, dar trece o vreme şi iarăşi te trezeşti gol, pustiu, dezamăgit şi înfrânt, căci iarăşi te întrebi: „nu cumva nu sunt în stare să iubesc?" Sentimentul de vinovăţie sau tendinţa de a-l acuza pe celălalt pentru pustiul ce se deschide în tine sunt doar efecte secundare ale confuziei, ale neînţelegerii şi ale frustrării. Iubirea se termină, îţi spui! Iubirea durează trei ani, cinci ani - cum ne spun specialiştii care-au studiat-o - şi...gata? Te consolezi cu ceea ce-ţi spune ştiinţa sau cu ceea ce tu însuţi trăieşti şi apoi începi să te agăţi de celălalt doar din pricini lumeşti, cum ar fi vârsta, banii, lucrurile pe care nu vrei să le împarţi, copiii sau... ţi se pare comod să rămâi blazat, dar convins că nefericirea-i consecinţa firească a experienţei de iubire?
Se poate să fii în căutarea unui partener de viaţă şi, din cine ştie c
