În satul hunedorean Obârşa, cei trei olari care-şi mai practică meseria spun că se află la ultimele piese pe care le lucrează. Taxele impuse de guvern şi vârsta înaintată a meşterilor fac ca, peste câţiva ani, olăritul să dispară din satul pe care această ocupaţie, practic, l-a pus şi l-a menţinut pe hartă. Sursa: Remus SuciuSursa: Remus Suciu

1 /.

Cu spatele aplecat sub povara celor 81 de ani pe care-i poartă, Petru Nedea se mişcă destul de vioi prin curte. De undeva de după şură se-ntoarce cu o bucată de pământ în mână. Toarnă puţină apă peste ea şi începe să o frământe. Strânge cu putere bucata de pământ. O împarte în două, o strânge iarăşi, mai pune un pic de apă şi iar o împarte în alte două bucăţi până când din bucata cea mare rămâne doar o minge mică de lut ce începe să se înmoaie. Din acest punct frământatul devine şi mai intens şi este completat cu lovituri de palmă peste sfera de lut.

Nea' Petru se urcă apoi destul de greu pe laviţa pe care are pusă ca o pernă, o bucată de piele de oaie netunsă. Izbeşte bucata de lut în centrul discului din faţa lui, iar cu piciorul drept începe să învârtă discul de jos, conectat cu primul printr-o tijă de fier.

Roata olarului este veche de aproape 200 de ani şi nu trebuie decât să mai fie unsă din când în când. Degetele-i bătrâne dar încă sigure încep să stea în diferite poziţii. Între ele începe să se contureze mai întâi fundul, apoi pereţii, "gâtul" şi, la final, muchia unei ulcele de lut de aproximativ un litru. Aproape de final, meşterul ia o bucată mică de tablă găurită în mijloc pe care o numeşte "pieptene de lut" cu ajutorul căreia netezeşte ulcica ce continuă să se învârtă între mâinile sale.

O sârmă subţire petrecută printre roată şi ulcică şi gata, vasul e gata de pus la uscat. Totul a durat cam 10 minute. "Ehei... acuma-i simplu. Mai greu îi la găsit lutu', la uscat oalele în cuptor şi c