Posibilitatea suspendării acordului cu FMI a apărut atât din cauza lipsei de comunicare dintre Guvern, prin ANPC, şi bancheri, cât şi pentru că Fondul dă dovadă de o sensibilitate exagerat de mare când vine vorba de rugăminţile bancherilor.
Bancherii, pentru tot ceea ce au făcut rău până acum în goana lor după un profit facil de pe urma unor persoane care au împrumutat bani fără să mai citească şi contractul, trebuie pedepsiţi de clienţi, în tribunale, şi nu de instituţiile statului.
Statul este însă obligat să asigure clienţilor o minimă protecţie în faţa bancherilor şi o bază legală care să susţină demersurile în justiţie ale celor care consideră că băncile au avut un comportament abuziv faţă de ei. Ceea ce nu poate face statul este să le spună bancherilor cât costă un credit, pentru că nu ştie răspunsul. O dobândă de 7% pe an nu poate fi transformată într-una de 4% pe an peste noapte, prin lege. Aici statul a greşit.
Reticenţa bancherilor faţă de aplicarea Ordonanţei Creditelor şi în cazul împrumuturilor în curs de desfăşurare poate fi explicată doar cu ajutorul acestui argument: că nu este normal să încaseze 4% pe ceva vândut cu 7%. Atât. Celelalte prevederi, mai ales cea privind imposibilitatea modificării unilaterale a contractului pentru a majora dobânzi sau comisioane, ar trebui acceptate de sistemul bancar fără nicio problemă.
Sintagma "Banca îşi rezervă dreptul, unilateral, să..." trebuie să dispară din orice contract. Bancherii trebuie să îşi respecte profesia, businessul, şi să îşi asume, ca oricare alt investitor, riscurile şi pierderile unei afaceri care merge prost în criză. Afacerea de a vinde bani este o afacere ca oricare alta.
Dispariţia acestei sintagme ar pune capăt practicii bancherilor din ultimii doi ani de a-şi acoperi, pe cât se poate, pierderile cauzate de creditele neperformante ale rău-platnicilor cerând
