„Le ciel bleu sur nous peut s'effondrer/ Et la terre peut bien s'écrouler/ Peu m'importe si tu m'aimes..."
Nu înţelesesem de ce după zilele plumburii de toamnă amăgitoare şi rece soarele a început să mângâie Suceava fără nici o sfială chiar în după-amiaza în care urma să plec din oraş. Eram cu poetesa Carmen Steiciuc, frustrată că nu sunt undeva afară, pe-o bancă sau pe-un petic de iarbă, să citesc din Vitrina cu dimineţi circulare. Volumul zăcea în rucsac, soarele strălucea tot mai tare, iar noi mâncam ciorbă rădăuţeană într-un restaurant mexican şi povesteam aiureli. Ca întotdeauna m-a salvat telefonul unui prieten: „în faţa Muzeului de Istorie cântă un tip la orgă mecanică, e şi o şansonetistă cu el, au venit din Franţa".
DIN ALTE VREMURI
Cu o voce puternică şi seducătoare, Patrice Giraud cânta zâmbind şi zâmbea cântând, învârtind cu o mână manivela flaşnetei, iar cu cealaltă făcând gesturi largi, cuceritoare. Câţiva oameni se opriseră din curiozitate în faţa ciudatei cutii muzicale pe roţi, iar acum ascultau năuciţi cea mai frumoasă muzică franţuzească. Printre ei, purtând o rochiţă neagră anii '40, Pascale Barouline aştepta cuminte să cânte şi ea. În jurul flaşnetei se crease o lume, lumea romantică şi nostalgică a vechilor cafenele pariziene, a eleganţei şi rafinamentului interbelic, o lume în care cea mai cântată era iubirea, aşa cum a fost mereu, dureroasă fără să-i pese şi trecătoare fără să vrea. Pe trotuarul din faţa Muzeului de Istorie metri întregi de muzică din alte vremuri se derulau alene, rânduiţi pe cartoane perforate îmbinate între ele şi pliate într-un misterios zig-zag sonor, aducându-le oamenilor grăbiţi veşti despre sufletul lor.
Toamnă, poezie şi „chanteurs de rue". Nici unul dintre cei opriţi nu reuşea să se desprindă şi să plece mai departe. Odată intraţi în povestea trubadurilor rămâneau acolo,
