Ce spune premierul şi cum este realitatea
În satul Mârghia, din judeţul Argeş, pe marginea şoselei care duce de la Piteşti spre Slatina, "recolta de toamnă" e expusă în lădiţe, lângă maşinile vânzătorilor. Sunt struguri albi şi negri, mari cât prunele şi dulci ca mierea, cărnoşi şi fără sâmburi, de ţi-e mai mare dragul de viticultura românească.
Alături de ei, în cutii de carton, sunt aruncate câteva kilograme de mere pipernicite şi muşcate de frig - "garanţia calităţii", spun oamenii care le vând. 6 lei costă un kilogram de struguri "sută la sută româneşti, doamnă, din via care-a fost a Ştefăneştiului", te asigură vânzătorul privindu-te fix în ochi.
Nu cumpărăm de la el. La 100 de metri mai în faţă e o altă maşină, cu alte lădiţe. Acelaşi preţ, aceiaşi struguri ce par de plastic sau de ceară, ca fructele decorative de pe vremuri. "Româneşti?", întrebăm. "Româneşti, doamnă! De Ştefăneşti! Ia uite ce frumoşi sunt!", zice doamna din spatele măsuţei cu cântar electronic. "Deci, nu-s din via dumneavoastră? Nu sunteţi producători...", insistăm. Pentru o clipă, vânzătoarea tace încurcată. Dar numai pentru o clipă. "Aăăă... Nu. Da-i cumpărăm. Cinstit, acuma. Îi cumpărăm de la Ştefăneşti şi-i vindem mai departe. Că ei vând angro!", zice cu un zâmbet de uşurare.
La următoarea maşină schimbăm placa. Nu mai suntem cumpărătorii călători, suntem ziarişti. Aşa că şi poezia samsarilor se schimbă - "Doar ăştia albi sunt româneşti. De Ştefăneşti. Cei negri sunt italieneşti", îmi şopteşte vânzătoarea aproape conspirativ, ca să nu sperie ceilalţi clienţi şi să n-o audă colegii de breaslă din jur că "dă din casă". Tot de la ea aflăm că strugurii "româneşti" nu-s aduşi din comuna Ştefăneşti, ci chiar din Mârghia, din viile care, înainte de 1989, aparţineau de exploatarea viticolă Ştefăneşti.
În comuna Lunca Corbului, de
