Nu cu mult timp înainte, ziarul Evenimentul zilei nota că „România are printre cele mai reduse datorii publice, ca procent în produsul intern brut (PIB), însă printre cele mai mari deficite bugetare, conform datelor revizuite pentru 2009, transmise de guverne către Eurostat". Datoria publică a ţării noastre, adică datoria pe care o are statul faţă de terţi (persoane private, persoane juridice, bănci, întreprinderi, din ţară sau din străinătate, care au cumpărat obligaţiuni emise de stat pentru a acoperi nevoile financiare ale statului), era echivalată cu 23,9% din PIB, adică aproape un sfert din valoarea acestuia.
Cât despre deficitul bugetar, acesta rezultă din situaţia în care cheltuielile guvernului depăşesc încasările lui, iar noi părem să fim campioni în domeniu. Cât de campioni totuşi? Iată că răspunsurile vin. Aflu acum, din aceeaşi publicaţie, ca tot trăitorul României care mai citeşte presă, că „datoria publică a României a fost, la sfârşitul lunii august, de 179,32 miliarde lei, mai mult decât dublă faţă de nivelul de la finele anului 2007, de 82,3 miliarde lei", conform datelor publicate de Ministerul Finanţelor Publice. „Cifrele arată că datoria publică a României s-a dublat în mai puţin de trei ani." Cum, lunar, ziua de salariu îmi indică, fără greş, că trăiesc nu cu 25% mai rău decât înainte, ci cu măcar 40%, nu pot să nu ridic o sprânceană de nemulţumire la noua veste.
Aşadar, am sta destul de bine, dacă n-am duce-o mult mai rău, nu-i aşa? Nici cu datoriile faţă de terţi, nici cu cele rezultate din cheltuirea nesimţită pentru propriile nevoi Guvernul nu stă bine. Iar dacă Guvernul nu stă bine, nici eu n-am cum sta. Fiindcă resursele Guvernului vin de la mine şi de la alţi cetăţeni, câtă vreme cabinetul nu este fabrică, să producă el însuşi resurse. Dar poate că mă înşel. Una e faţada şi alta e ceea ce se află în spatele ei. Ţinând seama
