… de Andrei Ujică. E important de menţionat acest aspect, ca să pricepem ca filmul nu e o ecranizare a “Operelor alese” ci o prezentare a “Iepocii” de Aur”, aşa cum s-a văzut ea din perspectiva lui Nicolae Ceauşescu.

Filmul începe şi se termină cu procesul Ceauşeştilor din decembrie 1989 – o mizerie care mie încă mi se pare condamnabilă, dar care, atunci, a servit perfect scopurilor şi intereselor noilor “cârmaci”: Noi am scăpat poporul de Ceauşescu, noi suntem salvatorii poporului. Ce-a urmat, ştiţi.

Ce nu ştiţi este ceea ce a fost înainte. Ceea ce a fost, aşa cum am zis, din perspectiva lui Ceauşescu. Aproximativ o oră pe zi de material filmat, kilometri pe peliculă. Din tot acest material, Andrei Ujică a regizat genial o retrospectivă a regimului, de la moartea lui Dej până la aşa-zisa Revoluţie.Totul, de peste umărul prea-iubitului fiu al ţării.

E genul de film la care, indiferent cât ai prins, dacă ai prins, din perioada comunistă, te raportezi cumva, e imposibil să te lase rece. Pe unii i-a enervat, căci au detestat regimul suficient de tare încât evocarea unor momente să le provoace aceeaşi ură de acum mai bine de două decenii. Eu am încercat să fiu detaşată. N-am prins “înregimentarea” altfel decât ca pionier, participant la congrese, defilări, Cântări de Românii ori Daciade, dar ştiam bine ce trăiesc, detestam – şi înţelegeam de ce – atât cuplul prezidenţial cât şi regimul.

Printre momentele alese de Andrei Ujică pentru a puncta “autobiografia” se află cele mai importante vizite, poziţia lui Ceauşescu faţă de intrarea trupelor sovietice în Cehoslovacia, Casa Poporului, momente din viaţa privată cum ar fi moartea mamei sale, congrese şi, cum ar fi putut să lipsească?!, defilări.

Pentru mine filmul ăsta n-a fost despre Ceauşescu cât a fost despre români. Despre un popor ca o turmă de vite, mânată cu puţin nutreţ ţinut deasup