Romanul "Cronică de familie", de Petru Dumitriu, are trei volume, cu un cuprins total de 1.578 de pagini. În anul în care a apărut - 1957 - a şocat nu atât prin monumentalitatea construcţiei epice, cât prin calitatea evoluat balzaciană a scrisului. La vremea aceea nu era chiar o performanţă să scrii romane de multe sute de pagini volumul şi în mai multe volume. Sadoveanu era campionul. Lumea avea timp să muncească o săptămână, două şi să le biruie.
Apar şi azi, în multe ţări, astfel de romane-fluviu. Numai că accentul e pe acţiune, nu pe descrieri şi pe analize de caractere. Cititorul trebuie legat bine de carte, ca să nu se mai întrebe dacă n-ar avea şi altceva mai bun de făcut. Apariţiile, comparabile ca întindere cu "Cronică de familie", sunt în copleşitoarea lor majoritate thrillere, naraţiuni pline de cârlige psihologice. Mobilizează simţurile, trăirile extreme şi foarte puţin inteligenţa. Dacă deschizi la întâmplare oricare dintre cele trei tomuri ale "Cronicii de familie" eşti cucerit de calitatea frazei, de fineţea observaţiei, de stilul emancipat, altfel spus de măiestria autorului. Oriunde ai intra în construcţie, unică în proza naţională, prin sutele de personaje care o mişună şi prin elocvenţa cu care se impun în acea lume de mult trecută, eşti captivat şi te simţi acolo. Ceva totuşi te reţine să începi treaba cu începutul şi s-o duci până la capăt. Acest ceva e chiar balzacianismul încărcat al descrierilor. Tot ce-i evocare a mediului, tot ce e amănunţire a imaginii ai mai văzut parcă într-un film. Filmele cu care ne îndopăm seară de seară la televizor, transmisiile de toate naturile şi din toată lumea au obligat romancierii de azi la un gen de redundanţă cu efecte radicale în elaborarea stilului. E ca şi cum s-ar scrie romanele într-o limbă univesală, iar traducerile nu fac altceva decât să o livreze în
