La 28 noiembrie se împlinesc 70 de ani de la asasinarea lui Nicolae Iorga. Un eveniment care a produs multă emoţie în epocă şi care păstrează, până azi, numeroase semnificaţii. Politic vorbind, profesorul Nicolae Iorga nu a strălucit.

Dar nu este nici primul şi, desigur, nici ultimul intelectual de geniu căruia i se întâmplă asta. A sprijinit Mişcarea Legionară la începuturile ei, într-o Românie cu instituţii democratice extrem de fragile, aşa cum avea să se dovedească, în cele din urmă. Apropó: „perioada interbelică”, la care multora le place să se raporteze ca la „vârsta de aur”, nu a durat decât în jur de 20 de ani, cam câţi s-au scurs, în zilele noastre, de la prăbuşirea comunismului. Atât a ţinut o democraţie care, probabil, multora din epocă li se părea a fi instalată aici, odată pentru totdeauna!

Dar să revenim la Nicolae Iorga. S-a dezis de legionari pentru a intra, mai apoi, în slujba dictaturii regale. A fost martorul unei perioade a crimei politice şi a abuzului. Cine a lovit primul nici nu mai contează atât de mult. Cert este că vorbim despre o perioadă întunecată, a abandonării valorilor democratice, a derivei statului. Nicolae Iorga, omul politic Nicolae Iorga îşi are partea sa de răspundere pentru intrarea României pe această cale nefastă. Pentru asta, se poate plăti cu cariera politică. Se poate plăti cu reputaţia, deşi chiar Nicolae Iorga spunea despre România – referindu-se la Argetoianu - că este „ţara în care nu te poţi compromite”. În niciun caz, pentru asemenea vină politică nu trebuie plătit cu viaţa, în urma unui „proces” ilegitim, instrumentat de un fel de Tibunal Popular avant la lettre. Şi, să nu uităm: există opinii ale istoricilor potrivit cărora Siguranţa ar fi ştiut despre ce i se pregătea profesorului. Dar că, din varii motive, nu l-a protejat. În regimurile politice dictatoriale, atunci când nu e direct instrumentată