Marin Mălaicu-Hondrari are meritul de a fi reuşit să colonizeze, literar vorbind, ceva din acest fenomen puţin explorat al migraţiei româneşti în Spania. Mai mult, el reuşeşte să impună printr-un feeling aparte, în care firescul relatării albe se asociază cu un lirism sobru, cultivat, cu o notă de oboseală melancolică. Autorul este şi un excelent cunoscător al literaturii hispanice contemporane (a şi tradus din noua poezie spaniolă), iar Apropierea se resimte din plin de pe urma ei, dincolo de referinţele copioase la Cortazar şi Lorca. Scurt spus o carte despre Spania, poezie, călătorie şi dragoste, un roman despre poeţi al unui estet visător, el însuşi poet îndrăgostit de poezie. În această carte a tuturor relaţiilor, doar începutul partiturii alter ego-ului Adrian, poet bistriţean descins pe teritoriul spaniol, mai aminteşte de singurătatea halucinantă ce domina Cartea tuturor intenţiilor: Se împliniseră trei luni de când eram în Spania. Un bilanţ făcut la repezeală arăta cam aşa: aveam de lucru, învăţasem spaniola, învăţasem să şofez, aveam ce mânca şi unde dormi, dar nu adunasem nici un bănuţ. Şi, foarte important, nu scrisesem un rând. Încă mă simţeam pe altă lume, încă nu îndrăzneam să mă arăt ziua, în sinea mea îmi spuneam că sufăr de complexul lui Dracula, doar veneam din Transilvania, de la poala pădurii. Apoi Rafael s-a săturat să-mi aducă ţigări, pâine, sucuri, cafea, alimente, ba uita de una, ba de alta. Aşa că într-o duminică dimineaţa, am ieşit pe poarta firmei şi am pornit pe jos, la întâmplare.
Eram ca un copil care învaţă să meargă, ca un convalescent care nu ştie dacă să se bucure pe deplin sau să rămână circumspect. Treceam pe străzile Córdobei, cea îndepărtată şi singură, şi asta era legătura mea cu acel oraş şi eu eram departe şi singur. Unii se vor grăbi, probabil, să caute în spatele unor personaje cei patru muşchetari rom
