Livius Ciocârlie, scriitor şi critic literar din Bucureşti, pe care-l cunosc de mult de la Timişoara, mi-a explicat dispreţul faţă de umor în literatură astfel: cică în marea majoritate a ziarelor şi revistelor din România de azi se practică un umor de-o calitate atât de proastă, încât îţi vine să cam plângi şi să te dai cu capul de pereţi când îl citeşti. La fel se întâmplă şi cu umorul practicat la televizor şi la radio. Şi, uite-aşa, tot omul care cât de cât mai pretinde că nu are paie uscate sau o bucată de lemn putred în loc de creier se fereşte ca dracul de tămâie de tot ce poartă eticheta de umor în mass-media, pentru a nu cădea, printr-un eventual consum al acestuia, pradă depresiilor. Şi uita-aşa, prin extindere, şi-a pierdut credibilitatea şi umorul în literatură...

Mă gândeam la toate astea nu demult când, în timpul zborului de la Valencia acasă, la Düsseldorf, am descoperit în prestigiosul ziar naţional al Spaniei, El pais, la capitolul literatură, un dosar de 24 de pagini pe tema Umor şi literatură. Scriitori şi oameni de cultură celebri, din lumea întreagă, îşi dau cu părerea asupra acestui subiect şi printre cei mai mari scriitori ai tuturor timpurilor care provoacă râsul sunt pomeniţi mereu Shakespeare, Cervantes, Gogol şi chiar şi melancolicul Borges, în anumite părţi ale operei sale.

Tot în cadrul acestui dosar, într-un amplu articol de fond asupra umorului literar contemporan, scriitorul chilian Fernando Iwasaki remarca nişte lucruri deosebit de interesante: astăzi, literatura umoristică este considerată adesea minoră în lumea hispanică şi asta pentru că nu numai publicul larg, ci şi mulţi oameni de specialitate confundă, din păcate, ironia subtilă cu bancurile şi paradoxul elegant şi viclean cu logica deficitară. În afară de asta, mulţi cred că a avea umor înseamnă a râde cu mare poftă de ceilalţi, fără a tolera însă ca ceilalţi să