Andrei Ujică izbuteşte un miracol: învinge manipularea comunistă cu propriile arme şi o transformă într-un eseu subversiv despre nebunie şi putere.Ceauşescu se conturează ca un grandoman, ca un prost şiret şi tenace care s-a intersectat cu timpul greşit la momentul perfect.
Există capodopere şi există filme seminale. „Autobiografia" face parte din ultima cateogrie: e o operă atât de importantă, cu atât de multe ramificaţii ameţitoare încât cronicarul de faţă se simte intimidat, ba chiar copleşit.
Aşa cum Mungiu a spus, de pe scena Sălii Palatului, îl numim „documentar" în lipsa altui cuvânt care să-l definească. Dar e o fabulă, un delir suprarealist despre megalomanie, mărire şi degradare, despre cum e să trăieşti şi să mori în amăgire, întreţinut de un sistem profund corupt, filmul pe care Orson Welles ar fi murit să-l facă... Ficţiunea unei minţi bolnave.
Pentru mine, cele trei ore (care se urmăresc ca un thriller hitchcockian; faptul că ştii finalul nu face decât să tensioneze şi mai tare aşteptarea) au însemnat cel mai lung timp petrecut uitându-mă la Ceauşescu.
Am crescut cu o ură viscerală pentru el, care mi-era singura certitudine şi uniformă. Nu era un om, era un golem, răul personificat, mă programasem să nu-i reţin nici măcar trăsăturile feţei (pe care abia acum le-am analizat: ochii vicleni, nasul de pasăre de pradă). Era şi timpul ca embargoul vizual, personal şi naţional, să cadă.
Ea şi el
Ujică foloseşte doar materiale acceptate „oficial", de la filme de propagandă la home movies bucolic-ridicole; Ceauşescu nu părăseşte, practic, nicio clipă cadrul. Documentarul refuză orice comentariu sau explicaţie şi una dintre plăceri e jocul „ghiceşte personalitatea". Înainte de toate, „Autobiografia" dărâmă un mare mit: cel al Elenei Lady Macbeth.
Doar imaginea cu Nicolae care cară sicriul lui De
