În volumul Discursul urii (Humanitas, 2006), el defineşte şi descrie mecanismul propagării ei în lumea contemporană: Ura nu e nici accident, nici eroare de parcurs. Este o sete fundamentală de a distruge, e dovada prezenţei unei genuni uşor de perceput, lângă noi, care nu se află în urma noastră, ci în noi, în jurul nostru. E o negativitate subversivă, radicală, ea există începând de la rădăcină şi îşi dovedeşte eficacitatea în evocarea stăruitoare a haosului primar. Ura nu datorează nimic nimănui. Logica ei este autonomă. Expansiunea ei este autopropulsată. Ea se produce şi se amplifică printr-o acţiune a sinelui asupra sinelui. În centrul dispozitivului se roteşte un motor imuabil, odium, mânia, în sensul pe care latinii îl conferă acestei patimi. Mânia face să graviteze în jurul ei fiinţele şi lucrurile, dar, în loc să stabilească o ordine a lumii, ea arde cu flacăra spre a o distruge.
Judecând fără drept de apel şi nelăsându-se judecată de nimeni, mânia arbitrează singură, e singura care decide. Pe nucleul ei inalterabil îşi clădeşte ura templele. Omul urii capătă un avantaj asupra oamenilor iubirii, care nu ştiu niciodată să repereze ura nudă.
De prea multe ori, sigur, nu întotdeauna, ura domină viaţa culturală românească. Faţă de care oricine ar trebui să aibă pretenţii, căci, se ştie, acest mediu nu este populat de alde nea Gigi, patron de echipă, Fănică, păstor la capre, sau tanti Aneta din capătul satului, ci de elita spirituală a ţării, a acestui popor în aceste momente. Care elită se comportă, repetăm, de prea multe ori la fel de bicisnic precum o face poporul dispreţuit, bizonul, mămăliga ce nu explodează, ci doar fumegă, arsă la buzunare.
Cum îţi poţi da seama de aceasta? Foarte simplu: prin presa reprezentativă celor două segmente. Se poate lua un ziar tabloid care are un tiraj imens, mai mare decât toate publicaţiile cultura
