Ieri mi-au cazut ochii pe un articol care spunea ca ”Revista TimeOut Bucuresti a premiat cele mai bune restaurante din Bucuresti in cadrul galei Eating & Drinking Awards 2010 care s-a desfasurat in seara de 21 octombrie la restaurantul Embassy” - si asta cu girul unui juriu distins. Nu m-as fi enervat daca nu as fi vazut cum un restaurant de mana a doua (sau a treia, depinde cum iti definesti sistemul de referinta) nu ar fi fost premiat drept "Cel mai bun restaurant italienesc".

La aceasta categorie au "nominalizat»"pe Aquarium, Isoletta, Capricciosa, Bellini si Malagamba. La ultimele doua nu am fost, insa la primele trei da, si inca de destule ori. Nu stiu daca au luat doar mancarea in calcul sau daca au tinut seama si de ambianta, de servicii sau alte criterii. Insa cand spui – oricum ai lua-o – ca Aquarium e “Cel mai bun restaurant italian din Bucuresti”, inseamna fie ca ai o problema, fie ca iti consideri audienta drept o adunatura de natangi, fie amandoua.

E posibil ca bucatarii de la Aquarium sa stie sa faca cea mai buna mancare italieneasca din Bucuresti. Insa, va asigur, o fac numai cand ii anunta DINAINTE vreun mare fotbalist sau vreun juriu care urmeaza sa-i premieze ca se vor duce sa manance acolo. Clientul neinteresant pentru ei mananca mai degraba banal, pe fete de masa neschimbate de la cei de dinainte. Un restaurant nu e “bun” atunci cand are o treime din mancare foarte buna, o treime buna si cealalta treime proasta. Nu faci o “medie” intre acestea si iti iese “bun” la sfarsit. Un restaurant “de top” nu poate avea nici macar un singur fel de mancare despre care un client sa spuna raspicat ca e prost, fara sa-i fie teama ca se face de ras.

Nu cere nimeni ca toate sa fie la fel de “foartebune”, pentru ca gusturile sunt suverane. Insa daca lasi sistematic mai multe feluri nemncate in farfurie, pentru ca nu-ti vine sa te apropii de