Nu ştiu dacă reporterul respectiv fusese martor, fie şi indirect, al mineriadelor sau replica pe care o debita în faţa camerelor de luat vederi era livrată, prin cască, din regia de emisie. Chiar acordându-i prezumţia de sinceritate, memoria ori chiar surescitarea momentului trăit live poate juca feste. Sau se referea poate la marea mineriadă organizată în numele ultimului lider sindical mitic al României, Miron Cozma. Ianuarie 1999 va rămâne cu siguranţă în memoria colectivă, însă nu pentru numărul prea mare de jandarmi, ci pentru imaginile incredibile ale bătăliei aşa-zişilor mineri cu forţele de ordine la Costeşti.
Oricâte eforturi de imaginaţie am face, cele două imagini nu se pot suprapune. Iar Vasile Marica - a cărui demisie, după episodul ruşinos de la Ministerul Finanţelor, nu l-a împiedicat deloc să-şi continue cariera în plină ascensiune de star de televiziune - sau Bogdan Hossu nu dau senzaţia că ar aspira la statutul de atunci al Luceafărului huilei. Dacă e să intrăm în jocul amintirilor şi comparaţiilor, episodul revoluţionar de miercuri a evocat mineriadele, dar nu din perspectiva represiunii, ci a manipulării prin televizor. Mulţi ne aducem aminte de faimoasele episoade cu ceaţă din istoria mişcărilor de stradă ale României postdecembriste. Decorul Pieţii Victoriei era atunci plin în realitate şi gol la Televiziunea Română Liberă, condusă de Răzvan Theodorescu - criticul de artă convertit la politică fesenistă - şi de Paul Everac - dramaturgul ceauşist. Pretextând fie mijloacele tehnice precare, fie caracterul insignifiant al evenimentului în cauză, televiziunea a inaugurat una dintre cele mai longevive reţete de a produce, în oglindă răsturnată, nonevenimente sau de a le anihila pe cele reale.
Miercuri, 28 octombrie, televiziunile de ştiri au pus în scenă o piesă cunoscută, cu multe personaje colective. Distribuţia a fost completă ş
