Emil Boc a trecut hopul nu datorită vreunui merit al Cabinetelor pe care le-a condus, ci doar pentru că se confruntă cu o opoziţie de operetă, incapabilă să ofere o alternativă viabilă şi o minimă certitudine că ar avea vreo soluţie pentru criză şi deficit, opoziţie care s-a dovedit, şi cu această ocazie, iresponsabilă şi dăunător populistă. Da, Emil Boc este incompetent, nu s-a ridicat la nivelul exigenţelor perioadei, şi-a dezamăgit electoratul făcând sferturi de reformă, a început restructurarea aparatului bugetar doar la presiunea FMI, nu a gâtuit clientela, a scăpat din hăţuri politizarea, dar mai ales nu a avut viziune şi coerenţă.
Pentru toate acestea plăteşte, ajungând, iată, la doar 6,9% încredere şi, în mod normal, ar fi trebuit demis, aceasta fiind marea greşeală a preşedintelui care continuă să-l gireze, în ciuda evidenţelor. Da, dar măcar Boc nu este iresponsabil.
După episodul mineriadei eşuate, puse la cale de micuţul Che Guevara, cu fular tricolor şi pelerină de ploaie, aşezat în fruntea maselor insuficient impregnate revoluţionar (din fericire!) pentru a reacţiona la avertismentele că se va trage ca în 1989, că jandarmii au gloanţe şi au primit comandă să riposteze ca la o lovitură de stat, după toate acestea începi să-l apreciezi pe Boc. Când îl auzi pe Crin Antonescu vorbind despre târâtoarele mute din parlament şi spunând că Jeffrey Franks vine în România ca să mestece gumă şi să-şi scoată ochelarii, motiv pentru care nu este interesat să se întâlnească cu FMI, Boc, cu toate păcatele lui, devine acceptabil.
Ce valoare morală mai au acuzele aduse de Ponta că guvernul şi-a cumpărat voturile propriilor parlamentari, când tună şi fulgeră împotriva trădătorilor şi nesimţiţilor care, în birou la el, s-au lăsat cumpăraţi, iar la vot au dezertat? Este aceasta garanţia că, odată ajuns la putere, Ponta şi cei care l-au făcut
