Am fost răsfăţaţi cu spectacole precum Camera Isabelei de Jan Laurens (care abia în acest an a ajuns la BITEF), Ivanov în regia lui Tamás Ascher şi interpretarea vestitului teatru budapestan Katona Josef, Călugărul negru în regia lui Kama Ginkas şi Furtuna de Ostrovski în regia lui Lev Erenburg, iar Cristina Modreanu i-ar fi vrut în festivalul ei şi pe Sacha Waltz (prea scumpă, totuşi!) sau excentricul teatru cu cai Théâtre du Centaure din Marseille. Am avut parte şi de noutăţi de ultimă oră, precum Joël Pommerat, autorul cu cele mai flatante cronici din teatrul francez contemporan (Cet enfant), şi Rimini Protokoll, inedita echipă germană care a inventat un teatru mai imediat decât imediatul care-i stă în fire (actori la cameră, work in progress, teme care agită intelighenţia pe continent etc.). În fine, dacă am corobora afişul FNT cu programările concurente prin interferarea cu Festivalul Shakespeare, devenit bucureştean şi el, precum şi cu un alt Festival Internaţional de Teatru, organizat pentru o singură ediţie de Romeo Pop – FIT, sau cu UTE (Uniunea Teatrelor Europene, prezidată de Alexandru Darie), care şi-a ţinut în acest interval festivalul în România, am putea adăuga şi alte multe titluri ale repertoriului european şi mondial (citez aici şi spectacolele în aer liber aduse de ICR taman din Australia) care s-au jucat şi la Bucureşti, făcându-ne invidiaţi de multe alte capitale europene care nu-şi permit un asemenea dezmăţ în vremuri de recesiune. Să zicem că setea de cultură a românului e mare, iar de teatru ce să mai vorbim (dacă luăm în calcul doar puzderia de şcoli de teatru care-şi reciclează studenţii pe gradenele sălilor de teatru, contând şi ca armată de rezervă la spectacolele de protocol) şi să sperăm, pe de altă parte, că scopurile urmărite, acelea de a oferi teatrului românesc un termen de comparaţie, o şansă să se globalizeze şi un stimulent,