Realismul socialist nu e doar o metodă de creaţie, ci şi un instrument al criticii literare. Că e aşa o dovedeşte, propriu-zis, particularitatea sa în sânul criticii marxiste propriu-zise. Deşi cele două au drept obiect comun relaţia literaturii cu societatea, ele se diferenţiază net prin funcţionalitate: dacă metoda marxistă se rezuma la explicarea mecanismelor de reflectare a realităţii în opera literară, realismul socialist influenţează în mod direct realitatea, punând umărul la edificarea unei noi societăţi. Prima e o disciplină pozitivistă, valorizând istoria şi factualul, a doua dispreţuieşte realitatea necorespunzătoare programului de partid: În timpul dictaturii proletariatului, literatura şi critica literară sovietică, mergând alături de clasa muncitoare şi fiind îndrumată de partidul comunist, au elaborat noile lor principii de creaţie.
Aceste principii de creaţie, care rezultă, pe de-o parte, din aproprierea critică a moştenirii literare a trecutului şi, pe de altă parte, din studierea experienţei edificării triumfătoare a socialismului şi a progreselor culturii socialiste, au găsit expresia lor de bază în principiile realismului socialist. De reţinut formularea confuză cu privire la direcţia determinismului realist socialist, simptomatică pentru statutul său în întregime: realismul socialist precedă noua realitate socială, dar este în acelaşi timp un produs al ei; ajută la edificarea comunismului, dar e consecinţa directă a acestuia. Coşmarul lui Troţki, marxist sceptic faţă de o cultură propriu-zisă a proletariatului, începe să prindă, în sfârşit, contur: prin realismul socialist, stalinismul realizează imposibilul, forţând, prin politica de stat, naşterea unei literaturi noi.
De fapt, în favoarea depăşirii marxismului clasic pledează însăşi opţiunea stalinistă pentru termenul de realism socialist, care ar fi reunit pentru prima oară