N-am înţeles totuşi de ce Livius Ciocârlie a ţinut să recupereze, în uvertura acestui volum intitulată La două mâini (cu referinţă directă la Istoria critică… a lui Nicolae Manolescu şi, implicit, la gravura lui Escher), propriile însemnări „memorialistice“ din urmă cu „nu ştiu cât timp“. Comentariile sale „noi“, scrise cu italice, vor fi marcând ironic distanţa dintre două identităţi, dintre două ipostaze distincte ale aceleiaşi semnături. Numai că de la un punct încolo, cu toate insigth-urile pătrunzătoare despre adolescenţa şi studenţia autorului, rămâi cu senzaţia că textul comentat retrospectiv cam trenează. Simplă senzaţie, contrazisă şi clarificată prompt de „adevărata carte“ care începe după încheierea acestor prolegomene, adică de la pagina 65, când diaristul îşi reintră în forma deplină a fineţei sale autoscopice cu care ne-a obişnuit.

Fără a apela neapărat la heteronimi, ca Fernando Pessoa (deşi a cochetat cu acest procedeu în volumul Trei într-o galeră), Livius Ciocârlie a recurs, nu o dată, la exerciţiul autodefinirii prin dialoguri „amicale“ cu interlocutori preferaţi din literatura universală, într-un joc infinit nuanţat al acordurilor şi dezacordurilor intime, al intertextualităţii puse în scenă ca intersubiectivitate. Diaristul a stat astfel „de vorb㓠cu Cioran cel din Caiete sau cu însemnările lui Paul Valéry, în cărţi unde experienţa de lectură dublează, ca o umbră, experienţa de viaţă interioară. De data asta însă, partenerul de dialog „în oglind㓠nu mai este un autor real, ci fictiv: mai exact, unul dintre heteronimii lui Pessoa din Cartea neliniştirii, nimeni altul decât abulicul Bernardo Soares. Tot acest exerciţiu al autodefinirii prin acorduri şi dezacorduri nesfârşite cu interlocutorii are drept ţintă aproximarea unei identităţi personale care, vie fiind, scapă mereu printre degete, se transformă şi se contrazice. Distanţa dintre