După cum prognozam săptămâna trecută, eşecul moţiunii de cenzură de miercuri nu înseamnă sfârşitul moriştii de vorbe în care s-a transformat Parlamentul României. Sursa: EVZ

Iată că nici n-am închis bine calculatorul şi avem acum o nouă asumare şi o nouă moţiune, pe legea educaţiei.

Este pe undeva trist, dar de aşteptat ca lucrurile să meargă aşa, atâta vreme cât: (a) guvernele României nu au mare capacitate de analiză şi planificare, legile făcându-se sub imperiul urgenţei, deci trebuie băgate şi scoase repede din Parlament, pe modelul heirup, acum ori niciodată; iar (b) partidele de opoziţie, când sunt dezlipite de aparatul de stat, îşi pierd parcă orice capacitate de a produce vreun document cu cap şi coadă, sfârşind invariabil în cheia pamfletului. Ce spun acum este un pic nedrept pentru cazul particular al legii educaţiei, moşită într-o comisie prezidenţială şi dezbătută până în pânzele albe cu toate stările sociale, dar înţepenită la Senat, însă ideea generală rămâne.

Una dintre măsurile scoase din cutie şi aruncate brusc în apă, să vedem dacă ştie să înoate, o constituie faza avansată de descentralizare a spitalelor în care s-a intrat din iulie 2010. Prin rolul decisiv pe care îl joacă acum în numirea managerilor şi aprobarea bugetelor, consiliile judeţene preiau de facto administrarea majorităţii unităţilor din reţeaua spitalicească a ţării. Evident, se vorbea de multă vreme de descentralizare, iar multe rapoarte şi strategii minunate zăceau prin sertare. Dar dacă n-ar fi existat - ca şi la educaţie, sau chiar mai evident decât acolo - interesul UDMR de a face procesul să avanseze, descentralizarea ar fi rămas încă mult timp la stadiul cântăririi şi scărpinării sub bască.

Aşa, s-a sărit în extrema cealaltă: fără mare pregătire, consiliilor judeţene li s-a pus în braţe sectorul sanitar pentru care ele nu aveau până