Este uimitor cum un partid mare, versat şi flămând ca PSD îşi permite să mai facă experimente cu un lider slab, V. Ponta, după eşecul nu doar gigantic, dar şi grotesc, cu un alt lider slab, M. Geoană. Explicaţia? O nesmintită încredere a baronilor într-un anume tip de filosofie, în fapt, o socoteală de târgoveţ meschin, după care nu partidul e-n toate, ci controlul lui. Iar controlul se face prin strămoşeşti şi infinite sforării la capătul cărora se agaţă, la vedere, o marionetă.
Moţiunea de cenzură călare pe miting sau mitingul călare pe moţiune s-a dovedit a fi, strategic, un faliment: V. Ponta, mult mai aproape ca gândire de fluşturatecul Mazăre Che, şi-a înfăşat zadarnic gâtul în tricolor şi a mărşăluit degeaba în ploaia rece a zilei de 27 octombrie. Din cei 80.000 de protestatari anunţaţi au răspuns la apel sub jumătate; convoaiele Sf. Dumitru din Dealul Mitropoliei n-au fraternizat, cum se spera, cu revoluţia; trădătorii au trădat, dar de partea duşmanului; iar bucureştenii, care ştiu bine ce e o revoluţie, dar şi o mineriadă, nici nu s-au sinchisit.
Când deznodământul a început s-o ia spre violet, Ponta a aruncat în joc, după capu-i, ultima carte: Jandarmilor li s-a spus că astăzi va fi lovitură de stat. Li s-a dat muniţie. Fac un apel ca să înţeleagă că nu trebuie să facă ceea ce le spune Băsescu, aşa cum n-au făcut nici când le-a spus Ceauşescu să tragă în oameni. Este foarte grav ce se-ntâmplă. Credem în continuare că democraţia poate fi salvată. Ne aflăm într-un moment prin care România n-a mai trecut din decembrie 1989. Aferim!
Seara, la televizor, era necăjit ca un copil care dă de pământ cu jucăriile: eu mă lupt pentru oameni şi dumneavoastră vă luaţi de mine, reproşa unui reporter. Faţă de el, în acea zi, Crin Antonescu a părut, fără efort, un Churchill. Domnule Iliescu, domnule Năstase, nu Dragnea, nu Vanghelie, vedeţi şi d
