Oraşele din Europa Comunitară au în general o identitate sub care sunt promovate. Paris - capitală a culturii, Budapesta - decadenţă imperială şi fete frumoase, Berlin - Estul şi Vestul la un loc etc. În ce priveşte Bucureştiul, ambiţiile locale i-au lipit imaginea de „Mic Paris"; după 2000, Capitala s-a umplut de cafenele şi restaurante retro, sugerând Bucureştiul franţuzit al boierilor cu nostalgii paşoptiste. Dar imaginea asta are un defect - nici un turist nu vine la marginea Europei ca să vadă o copie nereuşită după un oraş occidental. În plus, turiştii nu identifică Bucureştiul prin rădăcinile franţuzeşti, ci prin poziţia geografică balcanică; pe scurt, ca ultim oraş intrat în Europa, Bucureştiul e văzut ca un oraş exotic, într-un sens murdar şi haotic, bântuit de spectrul corupţiei otomane, dar pe de altă parte, plin de culoarea şi contrastele Balcanilor.

Or, ca turist asta aş vrea să mi se vândă şi să văd: ceva nou şi adevărat, specific regiunii. Faptul e cu atât mai valabil cu cât, în geografia identităţilor orăşeneşti din Europa Comunitară, locul de capitală simbolică a Balcanilor nu este ocupat deocamdată de nimeni, nici de Bucureşti, nici de Sofia... Însă agenţiile turistice nu explorează ideea, muzica orientală e exilată din cluburi şi izgonită în cârciumi de cartier, iar o scenă de party-uri cu muzică balcanică vie, contemporană, lipseşte: ok, există Zavaidoc şi Maria Tănase, însă ei sunt morţi şi ca atare inofensivi, fiind istorie. Cunosc trei lăutari în Ferentari, cu voci splendide, care împuşcă patetic francul cântând în bombele din cartier; pe Copilul de Aur l-am văzut în emisiuni pe canalul Arte, dar nu pe posturi culturale româneşti. Aşadar, oportunităţi există, dar, ca de obicei, sunt ratate. Mi-e teamă că, atunci când Bucureştiul o să se trezească din reveria „Micului Paris", locul de capitală cool a Balcanilor o să fie ocupat deja de