Frecuşurile dintre Guvern şi FMI au fost o adevărată mană cerească pentru Guvern. Până acum tiparul era simplu şi plictisitor: Guvernul anunţă măsuri de austeritate pe care le justifică prin nevoia de bani de la FMI, opoziţia urlă că Guvernul e trădător şi incompetent şi că FMI îi face jocurile, FMI vine, măsoară, strâmbă din nas pe alocuri, dar dă undă verde continuării acordului, presa acuză Guvernul ba că face ce spune FMI, ba că nu face ce spune FMI şi din cauza asta riscăm să nu mai primim banii.

De această dată, s-a văzut altfel. FMI a fost mai nemulţumit decât de obicei, Guvernul a vrut să introducă pe masa negocierilor teme populare, dar neacceptate de FMI, drept urmare FMI a introdus pe agendă o temă neprevăzută - Ordonanţa 50, cea privitoare la bănci. FMI are dreptate să fie nemulţumit din cauza măsurilor deja convenite şi neaplicate. Dar aducând pe masă OU 50, în afara acordului convenit iniţial, s-a pus într-o ipostază ridicolă, intrând într-o dezbatere internă care nu are de-a face cu finanţele publice sau cu stabilitatea sistemului macrofinanciar. Ordonanţa 50 transpune în legislaţia românească o directivă europeană. Pentru că tocmai lucrăm acum la CRPE la o analiză în oglindă a directivei şi a ordonanţei, sunt în măsură să spun că OU 50 reprezintă o noutate în materie de transpus legislaţie europeană. De obicei, guvernele României transpun directivele pe model copy & paste, adică pur şi simplu le traduc şi le publică în Monitorul Oficial ca legi interne. Dar directivele europene sunt menite doar să stabilească nişte standarde minime, ele putând fi adaptate în funcţie de necesităţile locale. Desigur, dacă se exagerează cu „adaptarea", atunci Comisia Europeană poate considera că directiva nu e aplicată corespunzător şi poate începe procedura de infringement, o procedură de altfel banală în UE. Ei bine, prin OU 50 avem un exemplu de transpunere