Am lucrat cu poetul Adrian Păunescu, mai corect spus, sub conducerea acestuia, din 1972 în 1985. Cum Flacăra devenise avangarda ziaristicii româneşti, fiind unul dintre puţinele locuri în care se scria şi despre oamenii necăjiţi, redacţia cuprindea ziarişti ce-au lăsat semne în urma lor. Cu regretul de a-i uita pe unii, îi numesc pe Adrian Dohotaru şi Eugen Seceleanu, din păcate, ambii dispăruţi prematur, pe Dorin Tudoran şi Ilie Purcaru, pe Cornel Nistorescu şi George Arion, pe Magda Mihăilescu şi Nicolae Cristache, pe Horia Pătraşcu şi Răzvan Bărbulescu, ei înşişi ajunşi ulterior şefi de publicaţii. Oameni cu operă, alături de care Adrian Păunescu a reuşit să impună o revistă, dar şi să întemeieze o şcoală de gazetărie. O universitate, chiar o academie.
Mai toţi însă, inclusiv subsemnatul, cu dosare proaste, cu bube. Adrian Păunescu s-a luptat să ne angajeze de parcă s-ar fi zbătut pentru propria-i cauză, pentru propriu-i destin. Am spus-o şi o repet: fără mîna de ajutor ce mi-a întins-o, ca un colac de salvare, într-un moment în care politrucii “epocii de aur” mă catalogaseră drept “duşmanul poporului”, aş fi ieşit definitiv din presă. Iată de ce, pe lîngă un deosebit respect, îi port şi o nemărginită recunoştinţă. Imprescriptibilă.
În 14 ani, am învăţat de la Adrian Păunescu cît într-o viaţă. Între altele, mi-a transmis admiraţia pentru Dobrin şi dragostea pentru Universitatea Craiova, iubirile sale niciodată trădate. Dar şi convingerea că în meseria de ziarist nu există amînare, totul trebuie făcut acum, imediat. Dacă voia un interviu sau un reportaj şi întîrziai, nu admitea nici explicaţii, nici scuze. Tip greu de mulţumit, uneori imposibil, amesteca intransigenţa unui comandant de oşti cu o duioşie de copil. Avea toane şi, în funcţie de ele, te amenda cu sînge rece ori te premia cu generozitate. Nu ezita să împartă sancţiuni, însă la
